Nu voi inchide niciodata cutia cu amintiri...

Astazi am sa va povestesc despre profesoarele mele de pian...am avut doua la numar. Inca din prima clasa din viata mea de scolarita ,prima a fost o frantuzoaica cu care am lucrat vreo doi ani...era cam exigenta,de cate ori greseam ma lovea cu o bagheta peste degete...bine ca nu ma durea...iar cand eram o eleva silitoare ma recompensa cu bomboane si pere din propia gradina. A doua a fost o nemtoaica frumoasa ...cu care am avut o relatie speciala de suflet pana in ziua de azi...acum stau si ma gandesc cum le-a sectectat parintii mei!  Ieri dupa amiaza am trecut pe la profesoara mea de pian,o doamna distinsa peste care anii au trecut prea repede...profesoara mea a ramas singura,nu mai are familie. De fiecare data mi se rupe inima cand privesc spre ea,mai ales cand vad ca cei din jur au uitat-o....si au fost multi,numai generatii de elevi daca socotim la numar.  Propia ei familie nu mai exista...cred ca nimic nu este mai dureros!

 Daca stai sa-i asculti povestile de viata,durerile,inima ti se rupe in doua. De fiecare data  cand trec pe la doamna mea profesoara este lege sa cantam o piesa la patru maini...pentru ea pianul a insemnat viata,cu toate ca degetele ei care o viata intreaga au alunecat voioase pe clapele pianului,acum erau obosite...parca prea obosite. Cu fiecare nota cantata de degetele sale,ii simteam sufletul framantat...ochii ii lacrimau,iar degetele vorbeau despre durere...o durere sufleteasca care a lasat urme vizibile.  Atunci eu efectiv nu am mai rezistat sa termin piesa...am simtit efectiv o durere in inima  pentru ca stiam  ca doamna a obosit de atatia ani...m-am consolat cu gandul ca viata merge inainte...am inchis incet usa apartamentului si odata cu ea mi-am promis ca nu voi inchide  niciodata cutia cu amintiri. {Sursa Bibloteca Prafuita unde am postat mai multe articole si vreau sa le adaug in blog.}

 Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.