”De-atunci am rămas cu sufletul țintuit pe
bucuria celui de lângă mine. Apoi, crescând mai mare, le-am dat lor,
celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu. Iar ei îl dădeau de-a
dura prin colbul vieții și mi-l înapoiau strivit, lovit și
fără de viață. Trist, îmi luam propriul suflet în brațe și îl mângâiam.
Apoi, când se refăcea, mă părăsea zâmbind și se arunca naiv în brațele
pofticioase ale celor din jur. Și din nou zdrobit de valurile vesele dar
necunoscute ale vieții, se întindea obosit la picioarele mele,
spunându-mi că este pentru ultima oară. De atunci îmi îngrop și dezgrop
propriul zbor sufletesc ca pe un blestem.”sursa-Dan Puric-Fii demn-
Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu