Nu ştiu ce aş regreta mai mult, că nu o să mai văd răsăritul şi apusul, că nu o să mai văd frunzele cum cad, că nu o să mai aud vocile celor dragi sau că nu o să îmi pot ferici sufletul privind pur şi simplu la cer. De fapt, ce vorbesc, nu o să am regrete, pentru că în momentul acela, nici regrete nu mai apuci să ai. Se duce totul şi se opreşte totul.
După cum am spus, am învăţat lecţia preţuirii într-un fel în care nu mi l-aş fi dorit, dar sunt sigură că acesta a fost cel mai bun mod de a învăţa lecţia asta. Poate din cauza mea, pentru că trăiam nu neapărat în rutină, ci având impresia că tot ce am mi se cuvine şi face parte din normalitate. Aşa că a trebuit să învăţ că nu e normal şi nu mi se cuvine să am nimic din ce am, nici simţurile, nici sănătatea, nici oameni dragi în viaţă, nici loc de muncă. Nimic. Toate sunt doar har nespus. Dar sub nicio formă meritul meu.
Zâmbesc acum tristă, pentru că am învăţat lecţia, dar cu preţul pierderii celui mai drag dintre toţi oamenii.
Vă spun astăzi să nu mai staţi pe gânduri şi să vă arătaţi iubirea.
Spuneţi mulţumesc când vi se face bine, zâmbiţi cu drag celor iubiţi, zâmbiţi chiar şi oamenilor străini. Oricui îi prinde bine un zâmbet şi cine ştie viaţa cui o înseninaţi prin asta.
De asemenea, petreceţi timp cu cei dragi. Faceţi-vă timp să îi ascultaţi, nu întrebaţi doar de formalitate ce fac şi cum sunt, ci faceţi asta în aşa fel încât chiar să se simtă iubiţi.
Purtaţi-vă familiile în rugăciune. Personal, am încetat să mă rog să fie feriţi de rău, pentru că răul e pestre tot. Mă rog în schimb pentru înţelepciune, să nu se lase doborâţi, să aibă ochii (inimii) deschişi, pentru a deosebi clar binele şi răul raportat la viaţa lor.
Iertaţi ce e de iertat, iubiţi ce vreţi să iubiţi şi ce aduce bucurie şi pace inimii voastre, pentru că în una din zilele astea, ziua de mâine nu va mai veni.
Şi cel mai mare regret nu e a acelui ce se duce, ci a acelui ce rămâne în urmă, ştiind că se putea face mult mai mult.
Nu vă irosiţi iubirea şi comoara din voi.
Poate mâine nu va mai fi. Iubirea. Comoara. Voi. Ei.
gabriella.
hmm...cand eram mic imi era teama de moarte...ma speria in sine manifestarea ei,daca pot spune asa...nemiscarea intunericul...lipsa simturilor...inexistenta...mai tarziu cand ...am ,,cunoscut-o"am inteles mai multe...acum stiu ca are valoare ei si eu am o vorba...nuimi e frica de moarte...ci de viata...moartea e ceva simplu...insa viata...vine cu ceva nou intodeauna...si nu intodeauna ceva bun..personal...daca ar fi sa imi vina timpul...nu mi-ar pare rau decat de cea ce las in urma...tristete..un gol..cat despre pierderea altora...cel mai bine este sa ne bucuram de azi sa facem daca se poate ceva si pentru maine...sa multumim divinitatii pentru azi si sa speram ca maine va fi poate mai bine
RăspundețiȘtergere