Nu doare nimic mai tare ca un oftat de inimă rănită. Ba da, de fapt: unul înăbușit de dragul aparențelor.
Conectați ca nicicând, suntem mai singuri ca în pustiu. Lipsiți de sinceritate chiar și cu noi, cine să ne iubească?
Fugim de tot ce înseamnă intimitate. Fugim de consecințele greșelilor sau de rănile trecutului. Fugim de suferință, chiar dacă, astfel, evităm fericirea. Gonim cu urechile ciulite pe autostrăzile vieții, doar-doar să ajungem acolo. Un acolo ce nu se lasă atins, nu de niște amărâți sfâșiați ce suntem!
Adunându-mi cioburile tocite, îmi rănesc mâinile înțepându-le cu ace. Poate că, de fapt, ar fi mai bine să le las așa, împrăștiate pe pavajul rece. De ce insist atât cu a strânge din mizerie?
E o formă de protecție, până la urmă, a lupta cu dezastrul. Doar că atunci când eșecurile sunt prea multe, curățenia e sporadică. Nu poți să repari un copac putred la interior, oricâte crengi uscate ai tăia!
Sătul de înșelăciune, îmi scot la iveală cicatricile. Nu mai lupt pentru nimic, să rămână doar ceea și cine mă vor în preajmă! A fi profund doare (uneori) mai tare decât superficialitatea. Dar risc, cosându-mi sufletul cu ață albă. În seara asta, căci mâine nu promit…
-sursa- http://bogdanmatei.ro/imi-cos-sufletul-cu-ata-alba/-
gabriella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu