Ce ușor ne lepădăm de oameni. Îi vedem cu ochii goliți de orice
simțămînt și punem etichete. Dacă e frumoasă, atunci cu siguranță e
proastă, dacă e actor, atunci joacă teatru, dacă e cu sufletul dezgolit,
atunci e patetic, dacă îți face un dar, atunci cu siguranță urmărește
ceva, dacă e în vârstă cu anii, trebuie să fie tăbăcit de viață și să nu
mai resimtă durerea. Suntem învățăți de mici să fim buni, generoși și
să iubim, dar atunci când creștem mari ni se spune fii bun, dar
fii atent că unii ar putea să profite de bunătatea ta, fii generos, dar
ai grijă, că unii te-ar putea lua de prost, iubește, dar nu cu tot și
din tot sufletul tău, pentru că nimeni nu merită tot ce poți tu să dai.
Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Iisus nu ne-ar fi iubit atât de mult
încât să se golească de tot, dacă nu ne-ar fi iubit până la răstignire
și s-ar fi gândit cum să scape de suferință. Oare nu iubirea asta
trebuie să o învățăm? Să o dăruim și să o primim cu aceeași bucurie? Cum
poate iubirea să sufoce? Cum poate fi ea prea multă, când niciodată nu
iubim îndeajuns? Îi dai unui om flămând și însetat tot ce ai și te
bucuri că primește și atunci când e îndestulat îți spune, stai, bre, că
mă sufoc. Și nu vorbesc de privarea de libertate a celui iubit. Nu cred
în relațiile celor care își petrec 24 de ore din 24 unul lângă celălalt,
nedându-și răgaz de resirație, indiferent de relație, mamă-copil,
frate-soră, prieten-prieten, soț-soție. Iubirea e în Duh, poți iubi
indiferent de distanță, indiferent de timpul petrecut împreună sau
separat. Dar iubirea, ca și credința, trebuie mărturisită. De fiecare
dată, cu orice ocazie, niciodată nu e prea mult. Că ispite sunt la tot
pasul, nu știi cum un gând se strecoară în suflet și te schimbă pe
nebăgate de seamă. Când suntem mici ne hrănim cu dovezile de iubire ale
părinților, tânjim după cuvintele de dragoste ale mamei, de ce trebuie
să ne schimbăm când ne facem oameni mari? De parcă sufletul ar îmbătrâni
vreodată. De aproape douăzeci și șapte de ani am învățat de la Andrei
să spun ce simt fără să mă tem, să-mi mărturisesc iubirea în fiecare
clipă a vieții.Pentru că acum știu că e singura hrană
pentru suflet care satură cu adevărat și care hrănește. Și care te
poartă de pe o zi pe alta. Și nu m-am simțit sufocată niciodată, și nici
nu l-am sufocat pe Andrei cu mărturisirea iubirii ce-i port. Și
niciodată nu am simțit că e prea mult sau îndeajuns. O vorbă frumoasă
spusă din tot sufletul dis-de dimineață aduce soarele în suflet,
indiferent de ce ploi și vreme rea îți așterne ziua. Un ce mai faci îți
dă putere să înfrunți toate încercările prin care vei trece, pentru că
știi că cineva e în Duh cu tine, un noapte bună poate să alunge toate
gândurile rele care s-ar putea furișa în timp ce dormi. Cuvintele de
dragoste sunt binecuvântări. -sursa- Manuela Hărăbor-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu