Sigur, maine va fi bine...

Maine este operatia sotului meu...nici nu vreau sa ma gandesc  prin ce trece sufletul meu. Simt ca deja de acum am intrat in acea febra a emotiilor. L-am intrebat daca ii este frica si mi-a raspuns ca nu. Chiar nu cred acest lucru,un om ca el care nu a facut macar o injectie de ani de zile,nu pot sa cred!. In fine,este bine ca are starea asta mai degajata,sper sa nu fie mascata. Astazi mi-am ocupat timpul cu fel de fel de treburi care nu erau necesare pentru ca toate erau in ordine,dar simteam ca nu pot sta locului...trebuia sa fac ceva incat sa nu ma mai gandesc la nimic. Doamne...sufletul meu in viata esta este exact ca vremea...acum este plin de soare cu bucurii...acum este acoperit de nori de tristete,cu acesti nori care simt acum ca imi acapareaza fiecare bucatica din suflet. Si ce bine este cand te eliberezi de acesta durere si simti ca soarele rasare iar !. Gata...termin cu vaicareala...simt ca nu ma mai recunosc...sigur maine va fi bine, eu voi fi cea puternica care imi doresc mult timp de acum in colo ca soarele sa ramana in sufletul meu.  Sunt convinsa de acest lucru.
     


Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.

Tot felul de oameni cu suferintele lor...

Astazi am fost la spital la sotul meu...drumul a fost lung si foarte aglomerat.Parca imi era dor  de sofat mai ales ca era prima zi dupa ce mi-a luat permisul.Acum sunt linistita ca totul este bine,nu stiu luni ce stare de spirit are inainte de operatie. Sper sa fie bine...era linistit si increzator in medicul lui. Am ramas stupefiata de conditiile din spital...cu toate ca este un spital universitar,conditiile nu sunt tocmai bune. Tot felul de oameni cu suferintele lor,cu durerile lor,cu necazurile lor,cu dramele lor...dar ce m-a bucurat cel mai mult a fost devotamentul cadrelor sanitare incepand de la medici si pana la asistente,un devotament fata de omul in suferinta pe care eu personal nu prea l-am vazut de mult si slava domnului ca am umblat prin destule spitale. In astfel de situatii omul este intotdeauna singur in fata incercarilor vietii si atunci trebuie sa te bazezi pe tine,doar pe tine...sa inveti si sa intelegi ca trebuie sa treci de acest obstacol,sa ai incredere in tine si in omul care incerca sa te vindece.Daca reusesti sa intelegi si sa inveti asta,dupa aia totul devine mai usor...o stiu din propie experienta si in cazul meu a functionat.
 

 Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.

La multi ani George!

Spuneam zilele trecute ca astazi va fi operatia sotului meu,sa amanat pentru luni datorita unor analize care au iesit cam mari. Poate ca tot raul este spre bine...sau facut ecografe,sau luat  din nou probe de sange,i-am cumparat medicamente si seringi pentru ca asa merge sistemul sanitar romanesc...la ecografe caci au fost mai multe,nu a iesit nimic rau,asa ca sunt linistita. Nu ne ramane decat sa asteptam ca acele valori mari de la primele analize sa scada...ceea ce sa si vazut in aceste zile. Nu pot decat sa-i multumesc lui Dumnezeu ca in  aceste clipe a fost alaturi de mine si nu m-a abandonat. Dupa cinci zile de investigatii sunem linistiti amandoi,parca acea greutate care se lasase peste inimile noastre s-a ridicat ca un fulg. Ca o ironie a soartei astazi este ziua lui...pentru prima data nu am fost impreuna...dar maine voi merge pentru ca mi-am recuperat carnetul...acel carnet auto care mi-a fost ridicat pentru o luna din bunavointa domnilor de la rutiera. Dupa atatea zile de zbucium ,astazi sunt plina de speranta...plina de optimism si dorinte pe care simt ca mai devreme sau mai tarziu voi avea fericirea sa le implinesc...pentru ca VREAU! La multi ani George,iti doresc multa sanatate,caci asta e mai scumpa decat toate...voi fi alaturi de tine prin orice ne-o da viata sa trecem...si am trecut multe impreuna! Realizez in fiecare clipa cat de norocoasa sunt pentru ca am ales sa-mi petrec toata viata alaturi de o persoana atat de sensibila, de suprinzatoare...care merita tot ce e mai bun de la viata... el este omul care intotdeauna s-a gandit in primul rand la mine, si apoi la el...este omul care a avut de grija cand am fost bolnava de cancer...el este omul care ma acceptat asa cum sunt eu...el este sotul meu.  LA MULTI ANI !!!           Inchei cu Trebuie sa Traiesc. gabriella.

Cat as vrea ca timpul sa treaca ...

Doamne...cat as vrea ca timpul sa treaca repede,sa vina miercuri si sa ma pot bucura de reusita operatiei. Simt ca nu mai am rabdare...nu-mi mai gasesc locul mai ales ca sunt si singura,imi fac fel de fel de ganduri! As vrea sa dorm si sa ma trezesc in acea zi...cat de usor ar fi! Se pare ca noi muritorii din viata asta trebuie sa trecem prin astfel de incercari. Imi doresc sa fiu in locul lui pentru ca eu intotdeauna am fost puternica ...dar nu se poate.Viata asta este ca o calatorie cu trenul in care trebuie sa treci si prin tunele intunecate...dar cel mai important este ce destinatie iti alegi...sau poate destinatia este aceeasi pentru fiecare, dar calatoria difera de clasa la care ai luat bilet. Of...iar devin pesimista!. Trebuie sa gandesc pozitiv pentru ca puterea mintii ajuta si vindeca...chiar am uitat cum m-am vindecat eu ? Mereu imi spun:capul sus gabriella...chiar te dai tu batuta...Cate obstacole am avut eu in viata mea si nu mi-a fost frica de nimic. Aproape din fiecare  obstacol faceam o ocazie favorabila,pentru ca descopeream acea forta in mine care m-a facut mereu o invingatoare si o temerara...sper ca si de data asta va fi la fel. Da...acum inteleg ca viata este ca un camp de batalii... pe unele le castigam, pe altele le pierdem, nu conteaza asta, finalul e acelasi pentru toti...dar eu Vreau sa castig toate bataliile!!!.       Inchei cu Trebuie sa Traiesc. gabriella.

E foarte greu,dar sper sa merite...

Sunt momente in viata cand simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare incat te simti pierduta si demoralizata...fara speranta. Asa am simtit si eu zilele acestea...stiu ca de obicei trebuie sa ai rabdare ca lucrurile sa se aseze,dar cand intri in acea panica de disperare,este foarte greu sa mai ai rabdare. Ieri am plans mult...poate din prea multa durere si din prea multa dragoste. Sa nu credeti ca acum ma simt un om slab pentru ca am plans...ma simt pur si simplu ca un om normal care-i pasa de cel ce ia fost alaturi atatia ani de zile. Plang pentru ca sunt un Om...traiesc,simt si iubesc...da, au fost lacrimi amare si mari. Imi este foarte greu sa astept pana miercuri cand va fi operatia,nu credeam ca pentru mine va fi asa de greu sa  mentin flacara sperantei vie...e foarte greu,dar sper sa merite! Trebuie sa-mi revin si stiu ca pot,oricat de pierduta m-am simtit in aceste zile,stiu ca nu mi-am pierdut optimismul. Da...eu sunt acea luptatoare ,chiar daca am ajuns si pe culmile disperarii...si mai stiu un lucru ca trebuie sa ma ridic si sa-mi continui drumul...acel drum drept care duce spre victorie.Am inteles ca niciodata nu poti sti cat de puternic esti daca nu esti pus in fata unor situatii care trebuie sa le depasesti,iar in aceste clipe nu ai decat o alternativa decat sa te lupti si sa invingi. Adevarul adevarat ne dovedeste ca unele lectii de viata sunt foarte puternice pentru a ne invata ceva...dar din pacate sunt la fel de dureroase in aceeasi masura...depinde de noi ceea ce invatam!                 Inchei cu Trebuie sa Traiesc. gabriella.

Pentru prima data ...

Pentru prima data in viata mea ma simt singura si debusolata. Astazi l-am internat pe sotul meu in spital pentru o interventie chirurgicala,dar datorita analizelor care au iesit cam proaste,operatia se amana pana miercurea viitoare. L-am internat in alt oras la recomandarea unui medic,nu este departe...as fi vrut sa stau cu el pentru ca am rude in acel oras,dar nu a vrut ca sa nu sufar sau sa ma oboseasca pe mine. Nu stiu ce este in capul lui,mai ales ca l-am simtit ca ii este frica...de fapt nu a fost internat niciodata  si mai ales nu a facut macar o injectie. In afara de cele patru luni cat am fost eu internata prin spitale nu am fost despartiti niciodata...la facultate am fost impreuna...la locul de munca la fel. Poate ca atunci cand eram eu in spital m-am concentrat asupra sanatatii mele cu gandul de a invinge boala...acum chiar ma simt singura...nu suport sa iau masa singura...nu pot sa beau cafeaua singura...imi lipsesc conversatiile dintre noi...in fine este foarte greu. Acum inteleg perfect persoanele care raman singure...astazi am trait una din cele mai triste zile din viata mea...cand am plecat de la spital l-am incurajat,dar pe drum pana la masina nu-mi mai stapaneam  lacrimile...lacrimi de durere. Intotdeauna eu am fost o persoana puternica si increzatoare in fortele mele,dar stiam ca depinde de mine,de vointa mea...de cate ori cineva din familie  era bolnav, ma rugam la Dumnezeu sa-mi dea mie acea boala ...pentru ca eu eram sigura ca pot trece acel prag.Sper sa-mi revin,sa fiu puternica asa cum ma stiu si sa nu arat ca sunt ingrijorata...sau macar sa pot masca acest lucru.         Inchei cu Trebuie sa Traiesc. gabriella.

A doua usa deschisa spre viata...

Astazi am avut o zi naucitoare...incepand de la orele 10 am mers cu sotul meu la o clinica privata,unde desi esti programat, tot stai cu orele,apoi am mers pentru mine la spital sa duc niste analize si am stat la coada vreo doua ore...si degeaba pentru ca trebuia sa ajung urgent la medicul de familie pentru o trimitere. Si uite asa ,ziua mea sa dus,ajungang acasa pe la orele 18. Nu ma plang ca am stat numai pe la cozi,dar asezata pe un scaunel la usa cabinetului ,am vazut ceva care nu as fi dorit sa traiesc niciodata. Oamenii desi erau bolnavi,vai de ei...se vedea in ei rautatea bolii..la un moment dat au inceput sa se certe si efectiv sa se ia la bataie pentru a intra la medic. Chiar nu inteleg aceasta atitudine...oare daca intrau mai repede,se videcau!  Mai ales ca boala de care sufereau nu este una tocmai usoara  iar pentru unii nu va trece niciodata . Personal am trecut printr-o boala  groaznica,am stat sase luni in spital...dar am avut acel bun simt sa nu deranjez pe nimeni,nici pe cei din jurul meu,nici familia...cu toate ca numai eu stiam ce este in sufletul meu. In acea perioada am analizat cu curaj si speranta situatia mea,mergang pana la ultima usa a vietii sperand ca o voi gasi deschisa...din fericire pentru mine asa a fost...am avut sansa sa gasesc a doua usa deschisa spre viata,cu toate ca ma simteam mult mai obosita de a mai lupta. Dar...nu m-am dat batuta...am stiut ca trebuie sa merg mai departe si tot atunci am inteles ca fiecare necaz sau bucurie in viata noastra este programat undeva de sus ca sa se intampla . Dar revenind la scandalul de la spital...cred ca nu avem o educatie ...cred ca putina lume intelege in ziua de azi ca toate problemele, toata nefericirea,toata suferinta noastra sunt provocate din cauza faptului ca nu suntem ascultati, dar si ca la randul nostru nici nu ascultam. Ori suntem incapatanati,ori nu mai avem rabdare cu noi . Cautam mereu solutii la problemele care ne macina insa ne-am gandit vreodata ca raspunsul este exact la noi?…la faptul ca noi ar trebui sa ne schimbam sau macar schimbarea sa porneasca de la noi...macar sa facem un efort pentru a fi mai buni!         Inchei cu Trebuie sa Traiesc. gabriella.

Prietenia este viata...

V-am obisnuit sa scriu despre viata,despre ce simt si ce traiesc. Astazi am sa abordez putin din  tema prieteniei. Eu chiar cred intr-o prietenie adevarata ,si spun acest lucru pentru ca ma consider o persoana norocoasa care a reusit sa  inteleaga si sa traiasca ce inseamna sa ai prieteni adevarati. Acest sentiment este foarte greu de exprimat in cuvinte...exista momente de fericire ,multe zambete si uneori suferinta...dar sti si esti sigur ca exista un prieten care iti intinde o mana si care te poate ajuta sa te ridici oricand. Cred ca prietenia este asemeni unei lumini puternice... poate mai puternica decat cea a soarelui, care apare exact in cel mai intunecat moment al vietii tale, cand ai impresia ca nu e nimeni langa tine sa te ajute. A avea un prieten este unul dintre cele mai frumoase daruri de la Dumnezeu... un prieten este cea mai mare comoara a unui om...pentru ca prietenia inseamna viata. Un prieten adevarat in zilele noastre este greu de gasit, si mai greu de parasit dar si imposibil de uitat...si stiti de ce?...pentru ca el este cel care te face sa zambesti cand simti ca nu mai exista nici o speranta...este acel suflet  care iti aduce zambetul pe buze si increderea pe care ai pierdut-o ...el este cel care iti este aproape atunci cand toti te-au parasit.          Inchei cu Trebuie sa Traiesc. gabriella.

Am crezut ca asa trebuie sa fie...

Modul cum traiesti in viata conteaza foarte mult,mai ales sa sti sa traiesti cu fruntea sus oricand ,indiferent de obstacolul intalnit si sa te bucuri de tot ce ai realizat. Stim cu totii ca exista un moment cand trebuie sa facem balanta vietii si pentru ca acesta sa incline in favoarea noastra,trebuie sa-ti doresti in viata acel ceva pentru tine,pentru ca mai devreme sau mai tarziu...sigur vei reusi.  Niciodata nu m-am plans de ceea ce m-i s-a intamplat in viata ...am crezut ca asa trebuie sa fie...am fost la granita dintre viata si moarte...si totusi am crezut in acel ceva ca totul o sa fie bine. Am gresit si eu in viata...de multe ori am facut ceea ce am crezut eu ca este mai bine...uneori am dat gres,dar am stiut sa merg inainte pentru ca am realizat ca pot sa invat enorm din acele greseli. Viata mi-a dat nenumarate lectii,unele chiar dure,dar sunt bucuroasa ca mi-am invatat lectia de viata si pot s-o predau si celor dragi mie...pentru ca vor fi fericiti numai atunci cand visele lor si acea farama de speranta sunt in siguranta.             Inchei cu Trebuie sa Traiesc. gabriella.

Respect pe fiecare...

In perioada de pauza pe blog m-am ales cu un "prieten" care se numeste Anonim  si care comenteaza neobosit la posturile mele. Daca comenteaza ,nu ma deranjeaza...dar modul cum o face lasa de dorit,incat am decis sa nu public comentariile. Eu cred ca daca ceva nu-mi place sau nu sunt de acord cu o opinie care o gasesc pe un blog...pot trece mai departe. Imi place critica,dar sa fie constructiva si argumentata,dar jignirile,chiar ca nu le pot inghiti. Toti avem zile in care ne simtim mai tristi si cred ca este normal sa-ti asezi gandurile dupa starea pe care o ai.  Stiu ca nu pot schimba eu asemenea oameni,pentru ca ei nu sunt in stare sa inteleaga mesajul  scris in care cuvintele au bucati de suflet scrise in virtual. Am sa ignor acest Anonim care printre mesajele scrise cu rautate isi exprima parerea de rau ca nu am murit. Spun ca am sa-l ignor  pana se va plictisi sa ma mai deranjeze. Am sa scriu in continuare...pentru ca imi place si ma simt bine cand imi astern gandurile...chiar nu cer nimic nimanui,nici macar aprecieri...dar un lucru stiu...nu suport jignirile facute asa din senin. Respect pe fiecare in spatiul virtual si mereu am fost atenta cand am comentat ceva. Sunt constienta caci cuvintele urate se scriu si spun mult mai usor decat cele frumoase sau decente...pentru ca este foarte usor sa arunci cu vorbe grele mai ales cand nu cunosti acea persoana. Ce sa mai spun!  Poate si lumea in care traim ne face sa fim lipsiti de sensibilitate,omenie si de bun simt din ce in ce mai des.                             Inchei cu Trebuie sa Traiesc. gabriella.

El va fi langa mine...

Zilele acestea am fost absenta pe blog pentru ca am fost ocupata cu renovarea casei. A fost cam greu avand in vedere ca am suferit o operatie destul de grea si totul trebuia sa treaca prin mana mea. Acum totul a trecut si sunt mandra ca am reusit sa  iasa exact asa cum am dorit eu. Chiar si ai mei m-au laudat spunand ca eu sunt motorul casei si fara mine stateau mult si bine!. Stiu ca sunt o persoana puternica care am trecut prin multe...bune si rele...si care intotdeauna mi-a placut sa fac o treaba ca la carte. Acum ca am explicat absenta mea pe blog  am sa va relatez o intamplare:chiar azi m-am intalnit intr-un market cu o persoana care mi-a facut candva rau...de obicei cand ne intalneam fata in fata ,ma evita intotdeauna, dar contrar obiceiului astazi  m-a oprit spasita cerandu-si iertare si implorandu-ma sa o ajut intr-o problema care chiar tinea de mine. Am privit-o in ochi si sigur i-am spus ca o ajut pentru ca stiu ce inseamna  sa fi la un necaz.  Eu personal  si asta o spun in general ,am refuzat atunci cand am avut nevoie de ajutorul cuiva pentru ca stiam ca oricum nu o sa ma ajute...asa ca am preferat sa ajut eu pe altii. Chiar daca am fost intr-o situatie extrema, mi-am invins teama si nesiguranta si am cautat sa ma descurc singura...m-am rugat la Dumnezeu si m-am descurcat asa cum mi-a dictat constiinta. As fi ipocrita sa spun ca nu sunt norocoasa,ca viata  ma iubeste avand in vedere ca am scapat de cancer, dar Dumnezeu m-a ajutat intotdeauna cand l-am chemat...el mi-a auzit chemarea de fiecare data si niciodata nu mi-a dat de inteles ca este pentru ultima oara. Sunt constienta ca atunci cand ii voi cere ajutorul ...el va fi langa mine.       Inchei cu Trebuie sa Traiesc. gabriella.