Ani la rând mi-am căutat liniştea. Am căutat acea formă de iubire care
să mă mulţumească. Viaţa mea a fost un zbucium continuu. Niciodată nu am
încetat să iubesc. Mereu am iubit pe cineva. L-am închis într-un colţ
de suflet şi mi-am hrănit zilnic imaginaţia cum îşi hrăneşte copilul meu
pisica din jocul de pe tabletă: cu iluzii, iluzia că ar putea fi,
iluzia că aş putea să îi fiu. Doar că în viaţa asta nu ai nevoie doar să
iubeşti, ci să fii iubit în acelaşi timp. E o chestie care ţine de
existenţa a două persoane în acest joc numit dragoste. În rest, seamănă
cu o obsesie, obsesia pentru un om, pentru un vis. În căutarea liniştii
am purtat durerea ca pe o haină. Am mers tot înainte şi mi-am substituit
nevoia de dragoste cu setea de putere. Credeam, speram să îmi ajungă.
Dar nu a fost aşa. A trebuit să înving teama, temerile de trecut, de
prezent... Acum pot să văd viitorul. E ca un pianist care cântă, cântă
fără oprire, pentru că eu stau ghemuită într-un colţ. Nu plâng, nu râd,
nu gesticulez, doar ascult cântecul meu: În căutarea liniştii. Câtă
vreme voi auzi pianul, va fi ok. Apoi...
-sursa-Florina Cojocaru din vol. Scrisori către îngeri-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu