"Oamenii nu mai au timp de ceilalți oameni.
Prinși în frânghia groasă a deznădejdii în care ziua pare prea scurtă, soarele prea puțin, iar celălalt devine un impostor gata să strângă și mai tare lațul. Uităm să fim și devenim bolnavi de neființă. Dragostea se aseamănă atât de bine cu lipsa dragostei, iar viciile devin remedii în care ne complacem ca într-un zgomot de surdină, hrăniți de aparențe.
Ca un animal sălbatic care s-a obișnuit cu biciul dresorului, am uitat ce este libertatea, fără să realizăm că cea mai mare putere o putem găsi în slăbiciunile care ne apasă. Acum trăim în spectacol și în aplauze, iubim lumina reflectoarelor și scena pe care defilăm mințiți de propriile iluzii. Dar totul se plătește: și biletul la spectacol, și iluziile.
Asta e viața: pășești pragul unui spital și devii pacient. Nu te întreabă nimeni de cine-ți acoperi lacrimile din ochi sau tremurul din glas. Nu mai ești țărancă sau femeie de afaceri, inginer sau măturător de străzi. Ești propria ta scăpare dintr-o iluzie care-ți determină moartea ca pe o sentință de final. Dar nu. Suntem vii sau morți după ceea ce lăsăm în urma noastră, iar nu după zilele pe care le mai avem sau nu de trăit. Dar noi nu mai avem timp.
Suntem cufundați în patima fericirii fără să vrem să știm prețul ei. Ne alinăm durerile cu „va fi bine!” și ne mințim tăcerile cu vorbe goale. Știm că apostrofarea rănilor noastre nu le face să treacă mai repede, ba chiar, dimpotrivă, conduce la imposibilitatea găsirii vreunui remediu. Dar noi continuăm, că nu avem timp să ne purtăm durerea și să înțelegem ceva din ea. Vrem „să fie bine”, așa cum ne-am băgat în cap.
Când Arhimede desena cercuri pe nisipul plajei de la Siracuza, i-a strigat centurionului roman: „Nu te atinge de cercurile mele!”. În următoarea clipă, centurionul l-a străpuns. Dacă timpul e soldatul, noi nici măcar nu avem voie să vrem să fim cercuri pe nisip.
Aparținem doar renunțărilor noastre. La timp, la oameni și la Dumnezeu."
gabriella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu