Vor exista întotdeauna trăiri pe care nu le poţi exprima prin cuvinte.
Sentimente care rămân nerostite, neştiute, nebănuite, himere de neatins
ori goluri pe care nimeni nu le va putea umple niciodată cu nimic...
...Tot încerc de o vreme să scriu, să vă scriu. Care să fie vorbele potrivite? Nu pot ști încă. Viața se schimbă, mă schimb. Formele vechi, cunoscute, abia, abia de mă mai cuprind. Simt... simt că devin un înțeles nou, sau poate doar unul aprofundat. Sufletului i-a fost un greu, un întuneric care l-a apăsat și pe care acum doar, la gândul că lipsa măcar a unui semn mic că nu v-am uitat v-ar putea fi povară, mi-am îngăduit să-l ridic. Deși e devreme încă, și-afară de a vă spune Andrei că împărtășește în greutățile lui pe a dumneavoastră, tot ca și cum n-ar fi este; fără cuvinte. Căci reușiți să îmi păreți mai aproape în astă inimă unde le caut, în simțăminte, decât aș putea eu părea doar în gânduri, unde se înfiripă și de unde dispar apoi sensuri, tot singuri lăsându-ne în fața vieții, tot doar cu sufletul. ”Precum acela al Gabrielei”, îmi zic, curajul de a mă încumeta să ajung iar la lumină, mai sus, mai în lung decât am visat să mă-ndrept înainte, spre-o mai deplină trăire, și între limitele naturii strâmte și cu cele sfinte... Mi-a lipsit scrisul, însă știam că nu poate încă cuvântul să mulțumească. Sper doar ca pentru dumneavoastră să nu se arate nici prea rece, prea dur, nepăsător, când amintește despre curajul omului singur, nici prea laconic când se ferește s-atingă rana din sufletul despărțit, vorbind în schimb despre dorință de-a fi întreg, împlinit, prin exprimare... Dacă vreuna din vorbele acestea vă doare, vă rog uitați-le, toate uitați-le și primiți doar imaginea unui alt zbucium, a unui dor fără nume, tot însă despre-un destin de a merge-nainte în lume, către ceva care la fel poate nu-i de aflat:
...Mă simt precum albatrosul, dintr-un desen abia creionat, care tot prinde în ochiul inimii sclipiri din marea deasupra căreia își știe sufletul și dă să ajungă la el, la zarea aflată dincolo, dincolo de chenarul hârtiei și de realizarea zborului imaginat. Însă nu poate să își ofere decât fiorul gândului de libertate al mâinii care a desenat...
Multumesc frumos,Andrei!Te rog sa-mi promiti ca atunci cand vei scrie acea carte,si eu sunt convinsa ca asa va fi,eu voi fi prima care va stii subiectul.Multumesc mult ptr acest comentariu frumos!
...Tot încerc de o vreme să scriu, să vă scriu. Care să fie vorbele potrivite? Nu pot ști încă. Viața se schimbă, mă schimb. Formele vechi, cunoscute, abia, abia de mă mai cuprind. Simt... simt că devin un înțeles nou, sau poate doar unul aprofundat. Sufletului i-a fost un greu, un întuneric care l-a apăsat și pe care acum doar, la gândul că lipsa măcar a unui semn mic că nu v-am uitat v-ar putea fi povară, mi-am îngăduit să-l ridic. Deși e devreme încă, și-afară de a vă spune Andrei că împărtășește în greutățile lui pe a dumneavoastră, tot ca și cum n-ar fi este; fără cuvinte. Căci reușiți să îmi păreți mai aproape în astă inimă unde le caut, în simțăminte, decât aș putea eu părea doar în gânduri, unde se înfiripă și de unde dispar apoi sensuri, tot singuri lăsându-ne în fața vieții, tot doar cu sufletul. ”Precum acela al Gabrielei”, îmi zic, curajul de a mă încumeta să ajung iar la lumină, mai sus, mai în lung decât am visat să mă-ndrept înainte, spre-o mai deplină trăire, și între limitele naturii strâmte și cu cele sfinte... Mi-a lipsit scrisul, însă știam că nu poate încă cuvântul să mulțumească. Sper doar ca pentru dumneavoastră să nu se arate nici prea rece, prea dur, nepăsător, când amintește despre curajul omului singur, nici prea laconic când se ferește s-atingă rana din sufletul despărțit, vorbind în schimb despre dorință de-a fi întreg, împlinit, prin exprimare... Dacă vreuna din vorbele acestea vă doare, vă rog uitați-le, toate uitați-le și primiți doar imaginea unui alt zbucium, a unui dor fără nume, tot însă despre-un destin de a merge-nainte în lume, către ceva care la fel poate nu-i de aflat:
RăspundețiȘtergere...Mă simt precum albatrosul, dintr-un desen abia creionat, care tot prinde în ochiul inimii sclipiri din marea deasupra căreia își știe sufletul și dă să ajungă la el, la zarea aflată dincolo, dincolo de chenarul hârtiei și de realizarea zborului imaginat. Însă nu poate să își ofere decât fiorul gândului de libertate al mâinii care a desenat...
Multumesc frumos,Andrei!Te rog sa-mi promiti ca atunci cand vei scrie acea carte,si eu sunt convinsa ca asa va fi,eu voi fi prima care va stii subiectul.Multumesc mult ptr acest comentariu frumos!
Ștergere