Dacă nu vă mai iubesc, înseamnă că nu vă mai am parte din viața mea.
Dacă nu vă mai am parte din viața mea, nu înseamnă că vă urăsc. Să ne
înțelegem. Îmi sunteți amintiri și atât. Nu, nu amintiri bune sau
amintiri rele, nu v-am iubit puțin sau mult, v-am iubit și atât. Iubirea
nu mi-am cântărit-o în funcție de timpul pe care l-ați petrecut cu mine
sau în funcție de câte ori m-ați sunat, să mă felicitați sau să mă
certați. Dacă îmi sunteți amintiri, asta nu vă dă dreptul să-mi
murdăriți sufletul. Ați făcut-o destul, atunci când mi-erați tovarăși de
drum. Sau cel puțin când credeam asta. Acum, pentru că voi ați ales
să-nchideți ușa în urma voastră e o altă poveste. Să știți că mereu mi-a
fost mai ușor să plece ceilalți din viața mea, decât să plec eu
dintr-a lor. Asta nu înseamnă că am prevăzut acest lucru, și nici că
l-am așteptat. În fond, voi ați fost cei care mi-ați bătut în poarta
sufletului. Eu v-am deschis și v-am adăpostit în el, apoi v-am iubit.
V-am luat cu totul. Atunci, de ce aș fi plecat eu? Nu m-am agățat
niciodată de sufletul omului, dacă l-am simțit distant, străin. I-am dat
pace și-am așteptat momentul când va răbufni, când mi se va înfățișa
și-mi va spune care-i nemulțumirea. Poate n-am dat întotdeauna ceea ce
v-ați fi dorit, poate n-am ascultat și înțeles îndeajuns, poate n-am
avut răbdare sau empatie destulă, dar am iubit din tot sufletul, iar
atunci când n-am mai avut pe cine iubi, a durut. Tare de tot. De parcă
toată durerea din lume s-ar fi strâns la mine-n suflet. Chiar dacă ați
plecat, încă o mai simt. E apăsătoare și grea. -sursa- https://rominahamzeu.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu