Sunt momente când ascunzi în spatele unui zâmbet toate lacrimile pe care ochii tăi vor să le plângă. Ascunzi în buze toată durerea, încordând colțurile și obligându-le să rămână ridicate într-un zâmbet. Faci asta pentru a nu fi nevoit să te explici sau să-ți așezi încă o dată sufletul pe tavă. Pentru că vulturii planează deasupra ta, iar tu ești prea obosit ca să te mai lupți cu ei.
Dar sunt și momente când renunți să te mai prefaci. Și-atunci îți ștergi zâmbetul tâmp și fals de pe chip și îți lași lacrimile să o ia la fugă până la bărbie. Iar ele se adună acolo și se îmbrățișează pe bărbia ta. Și printre sughițuri de plâns începi să-ți scoți din suflet ce te macină. Și nu te mai simți nici rușinat, nici amenințat. Pentru că simți nevoia de a-ți relaxa buzele încordate pentru a te destăinui.
Renunți la paranteza rotundă care seamănă cu un zâmbet și o închizi între lacrimi. E mai bine.
Parcă sufletul devine mai ușor chiar dacă problema e tot acolo, chiar dacă încă nu i-ai găsit rezolvarea. Și parcă nu-ți mai pasă nici de toate judecățile care vor urma. Până la urmă, cine naiba sunt ei ca să te judece?
Oamenii și-au scris, și-au cântat și și-au jucat lacrimile. Și-au învins teama că cineva îi privește chiorâș și așteaptă să-i atace. S-au pus pe ei pe primul loc și au renunțat să-și mai facă griji pentru alții. Și lacrimile s-au topit pe obraz dând naștere la zâmbete deloc forțate. Pentru că înainte de zâmbete curate, toți oamenii își spală chipul și buzele cu lacrimi.
În zgomotul lumii se aude un plânset, dar din el s-a și născut un zâmbet.
sursa- http://momenteinviata.ro/-
gabriella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu