Gânduri „bolnave”...

Am avut grijă întotdeauna să păstrez echilibru dintre corp și suflet. Chiar și atunci când mi-am îmbrăcat corpul, am fost atentă mereu ca ceea ce pun pe mine să nu fie în discordanță cu ceea ce simt. Nu voi purta niciodată alb în zilele ploioase de noiembrie, pentru că în această lună sufletul meu e în doliu.

Și așa s-a întâmplat că între timp cei doi, corpul și sufletul meu, au devenit camarazi de nedespărțit…. Așa se explică faptul că atunci când sufletul are nevoie de „curățenie generală”, corpul meu se îmbolnăvește…

Pentru că doar atunci când sunt bolnavă , am timp să mă gândesc la oamenii  a căror faptele m-au marcat sufletește. Doar așa pot să-mi trăiesc singurătatea, să-mi adun regretele și să le arunc în golul uitării…. Doar în aceste momente realizez că unora trebuie să le spun adio, iar pe alții trebuie să-i primesc în viața-mi.

Întotdeauna mi-a fost frică de momentele în care a trebuit să-mi deschid ușa sufletului și să-i spun unii om drag pleacă…. Deși am făcut-o de atâtea ori, fie de bună voie,fie de nevoie, niciodată nu mi-a fost ușor…

Nici n-are cum să fie, pentru că fiecare om pe care-l primim în suflet aduce ceva…. Acel ceva care ne lipsea, cu care ne-am obișnuit și care a devenit vital pentru existența noastră…. Odată cu oamenii renunțăm la vise, la clipe frumoase la noi…. Și e greu, dar și necesar…

E necesar să renunțăm la ceea ce nu ne mai aparține, să plecăm de acolo, de unde nu ne mai simțim  în siguranță…. Chiar dacă doare și chiar dacă e greu… Întotdeauna vor exista oameni cărora le vom spune „ADIO” și oameni cărora le vom șopti timid „ Bine ați venit”.

-sursa- https://anatataru.wordpress.com/-

Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.