Atunci când suntem mici o trăim cu inocență știind că o avem pe toată-n față iar aceasta e musai să fie tare-tare lungă...Pe la mijlocul ei ne trezim că deja s-a dus o bună parte și începem să facem bilanțul, iar atunci când realizăm că ne-au rămas multe nefăcute și neîncepute, încercăm cu disperare să ținem timpul în loc.În pragul celor 40 de ani simțim cu toții cum ne fuge din palme și privim neajutorați cum în urma ei ne lasă riduri fine și câteva fire de păr alb.Timpul nu-l poți opri nicicum, nu-l poți îngheța,nu-l poți priponi de piciorul patului, ci nu ai decât să-l trăiești în ritmul lui...fără a rămâne în loc și fără a i-o lua înainte...Abia spre sfârșit vom înțelege că anii trebuiau fructificați și nu numărați...că zilele trebuiau trăite și nu contabilizate...că viața se duce atât de repede încât nu apuci să-ți mai răspunzi la întrebarea ''Când a trecut...?''
Viața se trăiește și atât, nu se măsoară ,nu se compară și nu se irosește..."-sursa Ladybug.-
gabriella
Ce coincidență! Recent mi-am amintit de niște gânduri asemănătoare. Mai demult mă amuzam contemplând perspectiva unei vieți unde tinerețea corespunde dimineții, când ne pare că avem atât de multe posibilități și ne îndreptăm înainte plini de entuziasm, iar maturitatea corespunde după-amiezei, când adesesa realizăm că - din toate posibilitățile dimineții - nu am realizat nici una în mod satisfăcător și ne concentrăm ca măcar uneia să-i dăm o formă cu care să fim, cât de cât, împăcați. Soarele interior mi-era ascuns pe atunci. Nu aș fi putut ghici că, de la prânzul vieții, voi avea posibilitatea de a trăi într-un alt timp, al dimensiunii prezentului. Prezentul corespunde unei realități permanente căreia știm că îi aparținem, unui loc al nostru în ordinea lucrurilor cu care devenim în mod natural împăcați. Și avem acces continuu la entuziasm - atât că e doar un început pe care trebuie să îl continuăm prin acțiunile noastre din lumea exterioară, dacă vrem mai multă bucurie. Presiunea amenințării că ne putem irosi viața devine îndemnul (părintesc) de a lucra pentru a ne bucura mai mult.
RăspundețiȘtergere...Ce coincidență! Mă întreb dacă e un semn: De câteva zile am ideea de a scrie despre diferite percepții ale prezentului dar mi se pare că nu ar putea fi de folos nimănui. Ele depind de structura noastră interioară. Iar lucrul cu acea structură... încă nu știu în câtă măsură e menit să fie făcut de om: Înțelegerea despre transformările prin care trecem adesea nu e suficientă pentru a le putea conduce. Să scriu doar ca amuzament... Ei bine, chiar dacă e un semn să scriu, am să aștept unul mai zdravăn, din interior :) Ar veni și cu mai mult rost decât să descriu o clasificare a percepțiilor.
RăspundețiȘtergereAndrei, inimaluiandrei.simplesite.com