Sunt
momente cand ai impresia ca viata este uneori nedreapta si in cele
mai multe cazuri,asa este.Iti ofera la un moment dat totul,iar apoi iti
ia incetul cu
incetul tot ce ti-a oferit pana atunci,apoi ramai pustiit si cu bratele
goale.De multe ori ramanem cu un dor
greu si apasator pe care il purtam cu noi...dorul de zambetul nostru,de
fericirea noastra...de linistea noastra. Tot timpul am spus ca viata ne
da lectii...si de cele mai multe ori nu stim sa invatam nimic din ele.
Viata e nedreapta uneori dar... trebuie sa intelegem ca nimic in viata
asta nu e imposibil,pentru ca unii de la altii
putem invata sa iubim viata cu bune si cu rele...unii de la altii putem
invata ce inseamna sa fii frumos. Avem atat de multe de invatat , insa
din
pacate nu constientizam acest fapt decat atunci cand este tarziu ...devine prea tarziu.
”Există o singură voință și o singură lume către care se-ndreaptă”, spune viața, ”ale mele”. În această trăire mi-a fost dat să mă odihnesc, după ascensiunea din ultima vreme, și în ea mi-am regăsit locul și puterea intactă în mijlocul lumii. Mă bucur că vă pot întâmpina în acest fel. Am în minte imaginea unei păsări care, bătând din aripi fără să știe exact încotro este primăvara a ajuns la un cer suficient de înalt încât să planeze lin până la orizontul unei țări calde care o poate vedea cum se apropie, la rândul său. Mi-ar plăcea să cred că nu-i o coincidență pentru că, în ascensiune, am trecut pe lângă amintiri ale dialogurilor noastre de aici: Îmi pare că în experiențele mele s-a amestecat înțelegerea despre trăirile exprimate de dumneavoastră. Și, pornind poate de la postarea despre suflet - unde vorbeați de o carte, eu care nu prea mă mai folosesc de cuvintele altora am trecut și printre curenții mai multor cărți. Dar așa mi se cam întâmplă înainte de a fi inspirat cu ce-i mai bun pentru creșterea mea - cât sunt preocupat cu înțelegerea și energia altora, inspirația este pregătită în mine; procesul în sine, se pare, trebuie să rămână ascuns.
Poate că și în cazul interacțiunilor dificile cu ceilalți se pregătește ceva mai bun pentru noi în ascuns. Dar cât de dure sunt aceste inițieri în comparație cu o călătorie spirituală la interior! Durează până când devenim suficient de puternici încât să nu ne mai pese de lovituri. Pentru ca iubirea să se manifeste prin noi trebuie adesea să renunțăm la ceva. Cel mai corect, după înțelegerea mea, este să renunțăm nu la noi, ci la ceilalți. Și atunci, în independență de ei, îi putem iubi fără așteptări. Cât de greu este însă când ne apropiem de un alt suflet ca de un egal! La mine a fost nevoie de 15 ani ca să trec peste un asemenea atașament. A avut poate un rol special în creșterea mea spirituală. Spre început am fost mai conștient de lipsuri la ea. Mai târziu la mine. Și uitarea de mine a jucat un rol important spre sfârșit în eliberarea capacității de a iubi de atașament. Însă n-a fost o renunțare în favoarea ei - totul s-a petrecut în cadrul relației mele cu lumea întreagă; și cu viața de dincolo de lume și de mine. Eu-l a fost restaurat apoi pentru că are un rol de jucat în trăirea deplină. Putem iubi fără să ne implicăm însă cred că ceea ce e mai frumos este posibil doar prin implicarea totală a fiecăruia.
Cu puterea de a oferi din prezent am privit în trecut, la atâtea ocazii când din nimic aș fi putut face ceva frumos. Am trăit și eu acest sentiment de ”prea târziu”, deși, după atâția ani, vă închipuiți că a fost mai mult o adiere de melancolie decât regret. Eliberat și de această trăire pot spune că am ajuns să înțeleg ce înseamnă să respecți destinul diferit al altcuiva și să-mi respect propriul destin. Nu putem forța oamenii să fie altceva decât vor ei să fie. Iar acum... Acum că lumina în care o vedeam învăluită, chiar și în amintiri, s-a dovedit a fi fost o reflexie a luminii din mine, am posibilitatea să mă apropii de oameni fără să mai am nevoie de lumina lor. Și, aparent paradoxal, acum pot să mă bucur de această lumină a lor, pe când înainte suferința incapacității de a o atinge îmi stătea mereu în drum. Cred că dorul, la mine, a fost mereu de mai mult, de complet. A fost și de liniște, dar nu m-a lăsat viața: Aveam un destin de parcurs. Am avut de-a lungul formării mele impresia că inima îmi este asemeni unei bucăți de fier, când ținută în foc, când lovită pe nicovală, când răcită în apa liniștii de care vorbeați. Iar acum, cred că bucata de fier a devenit în sfârșit o unealtă pentru lucrul la acel ”mai mult”.
Cât timp avem grijă să nu suferim prea mult (bine?), dintr-o neștiutoare folosire a liberului arbitru, s-ar putea să fie ceva prin care trebuie să trecem ca să învățăm, așa cum spuneați, să fim frumoși. Atât că învățăm din urât. Viața este suficient de generoasă încât să ne ofere trăitul în prezent la sfârșitul calvarului astfel ca să nu mai știm nimic din ce ni s-a întâmplat; și să avem toată energia de a trăi frumos la dispoziție. Prea târziu? Timp pierdut? Sunt atâtea feluri de a iubi, de a crea frumusețe, pe atât de diferite pe cât pot fi oamenii care tind să se desăvârșească. Probabil că ceva s-a pierdut: ceea ce era posibil doar în armonie cu anumiți oameni. Dar sunt atât de mulți oameni în lume, atât de multe alte posibilități. Eu nu mai pot regreta acum - nu mă mai lasă viața din mine care trebuie să se exprime. Pentru ea trăiesc, de la ea vine frumusețea. Fiecare clipă este mai importantă decât durata restului vieții mele. Fiecare zi în care deschid ochii este o nouă ocazie să ofer vieții o șansă să se exprime și prin mine mai bine. Văd un scop al vieții acum dincolo de orice mi-aș fi putut închipui în trecut și de aceea îmi este poate mai ușor să renunț la ce a fost. Scopul acesta poate că nu-i de atins într-o viață de om, dar ce aventură este să îl urmăresc!
Buna Andrei,iti multumesc ptr comentariile tale complete...parca as citi o carte frumoasa!Spune-mi te rog,in cuvintele tale se observa ca ai facut niste cursuri .Daca da ,te rog sa-mi spui daca se poate ,ce tehnici ai studiat ptr ca se vede cu ochiul liber.In legatura cu destinul ...se spune ca ei iti este scris de dinainte. Nu ma indoiesc de acest lucru. Dar se mai spune ca si tu iti poti scrie propria poveste.Destinul este libera noastra vointa,nu este o chestiune de sansa,este o chestiune de alegere pe care fiecare om indrazneste sau nu sa o faca.In legatura cu atasamentul,permite-mi sa trec din lumea spirituala a atasamentului in cea reala si, o data cu aceasta, parerea mea.Atasament – a atasa – a adauga – a alatura si, cu a 2a forma, a se lega sufleteste (cuvantul cheie fiind „lega”).Diferenta intre atasament si iubire? Atasamentul creaza dependenta (cum s-a mai spus); iubirea este...ar trebui sa fie neconditionata.
Atasandu-te de cineva nu-i mai poti „da drumul”, iubindu-l ii dai drumul daca este mai bine pentru el, chiar daca ti se „rupe sufletul” si suferi. O seara frumoasa!
Ceea ce știu nu-i de la oameni. Nu învățat, ci inspirat. De-a lungul anilor am fost făcut conștient de aspecte ale transformării din interior, însă adesea nu mi-a fost dat să particip la ea mai mult decât îi este dat, față de lucrările lui Dumnezeu, unui templu; unde preot este un înger. Această transformare și deschiderea treptată a ochilor către legături dintre lucruri a fost și este ”cursul”. Tehnicile sunt participări la fenomene din interior, în care sunt implicat însă care nu depind exclusiv de mine; așa cum aerului dintr-un templu, spre deosebire de pereți, îi este dat să însoțească fiecare manifestare. Mai recent, templului îi este dat să facă anumite treceri de la pereți la spațiul din interior în mod conștient, cu o energie a liberului arbitru călăuzită de o înțelegere suficientă de fiecare dată. Tehnicile, nu simt că am libertatea de a le face publice. Dacă ar depinde de alegerea mea, aș avea nevoie să cunosc foarte bine un om înainte de a-i împărtăși din darurile mele cele mai de preț.
Dar cred că multora dintre noi li s-a dat puțină cunoaștere, puțină putere care în cazul fiecăruia capătă aspectul unor interpretări diferite. Mai important decât a face schimb de cunoștințe îmi pare că este cum trăim între ceilalți oameni, folosind darurile cu care am fost înzestrați. De aceea mă bucur că v-au plăcut ”comentariile” mele. Poate că nu sunt complete, dar vin dintr-un loc al completitudinii. Mi-am deschis inima către ceea ce ați exprimat și am lăsat să îmi intre în suflet. După o vreme au început să vină cuvintele cu care v-am răspuns. Să descriu deschiderea inimii e nepotrivit contextului acestor pagini. Cât despre ceilalți, care nu se știu înzestrați, descrierea tehnicilor nu cred că ar fi de folos. Experiența personală îmi arată necesitatea creșterii vibrației proprii înainte ca omul să primească de dincolo abilități potrivite unei vibrații mai înalte. Fără ea nu ar avea energia să aplice ceea ce descriu eu. Iar pentru creșterea vibrației deja am arătat din calea mea pe inimaluiandrei.simplesite.com. Esențială este tinderea omului către ceva superior sieși.
Am putea spune că destinul este devenirea din ce în ce mai capabili să funcționăm în acord cu o tendință de exprimare spirituală, care capacitate se manifestă și prin utilizarea liberului arbitru. Destin diferit înseamnă o desfășurare de evenimente diferite în viața noastră, la interior și la exterior. Pe măsură ce avansăm în vârstă devenim conștienți de tipare în această desfășurare care ne indică atât drumul parcurs până la un moment dat cât și cel de acolo înainte. Voința noastră devine din ce în ce mai liberă pe măsură ce viața noastră se aliniază la tendința de exprimare spirituală, mai cu forța - prin intervenții de la nivel spiritual - mai din utilizarea corectă a ”liberului” arbitru; dar atunci îmi pare că nu suntem mai mult decât niște copii care se joacă cu unelte de oameni mari. Când voința devine pe deplin liberă știm că nu mai este vorba de voința noastră ci de o voință unică ce se manifestă diferit prin noi toți. Voința devine eliberată de noi cei separați de voința divină. Orice manifestare a voinței nealiniate este o rătăcire.
În mod ideal ar trebui să devenim capabili să ne atașăm și să ne detașăm fără să suferim. Esența fenomenului ar fi în a rămâne tot timpul atașați la ceva mai mult decât celălalt. Iubirea este o expresie a acelui ceva care este mai mult. Atașamentul ar trebui să fie o ținere în brațe la fel de ușoară ca a unor dansatori. La fel ca la dans are rolul de a transmite mișcarea sufletului de la unul la celălalt. Toți ne apropiem ca de un dans de iubire însă mulți dintre noi ajungem să ne cărăm unul pe celălalt asemeni unor boxeri obosiți. Nu e o problemă de lipsă a antrenamentului - mușchii inimii de carne a oricui obosesc până la urmă. E o chestiune de a ști unde ne aflăm: nu într-un ring de dans, ori de box, ci față de viața de pretutindeni. Viața e de îmbrățișat în celălalt și dincolo de celălalt în iubire. Mai exact, viața din noi e de lăsat să îmbrățișeze viața din ceilalți. Îndrăgostirea este îmbrățișare inconștientă. Cu cât devenim mai capabili de a conlucra cu viața din noi, cu atât și capacitatea noastră de a alege de ce oameni ne apropiem devine mai inspirată. Partenerii ar trebui să fie de folos unul celuilalt pentru a trăi din ce în ce mai frumos.
(Doar pentru dumneavoastră: Nu știu dacă ați primit răspunsul meu la email... Vă spuneam, între altele, și că mi-ar face plăcere să atașez comentariul dumneavoastră despre karma la articolul meu pe această temă. Mi-l puteți trimite prin email oricând doriți. Mulțumesc)
”Există o singură voință și o singură lume către care se-ndreaptă”, spune viața, ”ale mele”. În această trăire mi-a fost dat să mă odihnesc, după ascensiunea din ultima vreme, și în ea mi-am regăsit locul și puterea intactă în mijlocul lumii. Mă bucur că vă pot întâmpina în acest fel. Am în minte imaginea unei păsări care, bătând din aripi fără să știe exact încotro este primăvara a ajuns la un cer suficient de înalt încât să planeze lin până la orizontul unei țări calde care o poate vedea cum se apropie, la rândul său. Mi-ar plăcea să cred că nu-i o coincidență pentru că, în ascensiune, am trecut pe lângă amintiri ale dialogurilor noastre de aici: Îmi pare că în experiențele mele s-a amestecat înțelegerea despre trăirile exprimate de dumneavoastră. Și, pornind poate de la postarea despre suflet - unde vorbeați de o carte, eu care nu prea mă mai folosesc de cuvintele altora am trecut și printre curenții mai multor cărți. Dar așa mi se cam întâmplă înainte de a fi inspirat cu ce-i mai bun pentru creșterea mea - cât sunt preocupat cu înțelegerea și energia altora, inspirația este pregătită în mine; procesul în sine, se pare, trebuie să rămână ascuns.
RăspundețiȘtergerePoate că și în cazul interacțiunilor dificile cu ceilalți se pregătește ceva mai bun pentru noi în ascuns. Dar cât de dure sunt aceste inițieri în comparație cu o călătorie spirituală la interior! Durează până când devenim suficient de puternici încât să nu ne mai pese de lovituri. Pentru ca iubirea să se manifeste prin noi trebuie adesea să renunțăm la ceva. Cel mai corect, după înțelegerea mea, este să renunțăm nu la noi, ci la ceilalți. Și atunci, în independență de ei, îi putem iubi fără așteptări. Cât de greu este însă când ne apropiem de un alt suflet ca de un egal! La mine a fost nevoie de 15 ani ca să trec peste un asemenea atașament. A avut poate un rol special în creșterea mea spirituală. Spre început am fost mai conștient de lipsuri la ea. Mai târziu la mine. Și uitarea de mine a jucat un rol important spre sfârșit în eliberarea capacității de a iubi de atașament. Însă n-a fost o renunțare în favoarea ei - totul s-a petrecut în cadrul relației mele cu lumea întreagă; și cu viața de dincolo de lume și de mine. Eu-l a fost restaurat apoi pentru că are un rol de jucat în trăirea deplină. Putem iubi fără să ne implicăm însă cred că ceea ce e mai frumos este posibil doar prin implicarea totală a fiecăruia.
RăspundețiȘtergereCu puterea de a oferi din prezent am privit în trecut, la atâtea ocazii când din nimic aș fi putut face ceva frumos. Am trăit și eu acest sentiment de ”prea târziu”, deși, după atâția ani, vă închipuiți că a fost mai mult o adiere de melancolie decât regret. Eliberat și de această trăire pot spune că am ajuns să înțeleg ce înseamnă să respecți destinul diferit al altcuiva și să-mi respect propriul destin. Nu putem forța oamenii să fie altceva decât vor ei să fie. Iar acum... Acum că lumina în care o vedeam învăluită, chiar și în amintiri, s-a dovedit a fi fost o reflexie a luminii din mine, am posibilitatea să mă apropii de oameni fără să mai am nevoie de lumina lor. Și, aparent paradoxal, acum pot să mă bucur de această lumină a lor, pe când înainte suferința incapacității de a o atinge îmi stătea mereu în drum. Cred că dorul, la mine, a fost mereu de mai mult, de complet. A fost și de liniște, dar nu m-a lăsat viața: Aveam un destin de parcurs. Am avut de-a lungul formării mele impresia că inima îmi este asemeni unei bucăți de fier, când ținută în foc, când lovită pe nicovală, când răcită în apa liniștii de care vorbeați. Iar acum, cred că bucata de fier a devenit în sfârșit o unealtă pentru lucrul la acel ”mai mult”.
RăspundețiȘtergereCât timp avem grijă să nu suferim prea mult (bine?), dintr-o neștiutoare folosire a liberului arbitru, s-ar putea să fie ceva prin care trebuie să trecem ca să învățăm, așa cum spuneați, să fim frumoși. Atât că învățăm din urât. Viața este suficient de generoasă încât să ne ofere trăitul în prezent la sfârșitul calvarului astfel ca să nu mai știm nimic din ce ni s-a întâmplat; și să avem toată energia de a trăi frumos la dispoziție. Prea târziu? Timp pierdut? Sunt atâtea feluri de a iubi, de a crea frumusețe, pe atât de diferite pe cât pot fi oamenii care tind să se desăvârșească. Probabil că ceva s-a pierdut: ceea ce era posibil doar în armonie cu anumiți oameni. Dar sunt atât de mulți oameni în lume, atât de multe alte posibilități. Eu nu mai pot regreta acum - nu mă mai lasă viața din mine care trebuie să se exprime. Pentru ea trăiesc, de la ea vine frumusețea. Fiecare clipă este mai importantă decât durata restului vieții mele. Fiecare zi în care deschid ochii este o nouă ocazie să ofer vieții o șansă să se exprime și prin mine mai bine. Văd un scop al vieții acum dincolo de orice mi-aș fi putut închipui în trecut și de aceea îmi este poate mai ușor să renunț la ce a fost. Scopul acesta poate că nu-i de atins într-o viață de om, dar ce aventură este să îl urmăresc!
RăspundețiȘtergereÎnchei cu Trebuie să Trăiesc, andrei
Buna Andrei,iti multumesc ptr comentariile tale complete...parca as citi o carte frumoasa!Spune-mi te rog,in cuvintele tale se observa ca ai facut niste cursuri .Daca da ,te rog sa-mi spui daca se poate ,ce tehnici ai studiat ptr ca se vede cu ochiul liber.In legatura cu destinul ...se spune ca ei iti este scris de dinainte. Nu ma indoiesc de acest lucru. Dar se mai spune ca si tu iti poti scrie propria poveste.Destinul este libera noastra vointa,nu este o chestiune de sansa,este o chestiune de alegere pe care fiecare om indrazneste sau nu sa o faca.In legatura cu atasamentul,permite-mi sa trec din lumea spirituala a atasamentului in cea reala si, o data cu aceasta, parerea mea.Atasament – a atasa – a adauga – a alatura si, cu a 2a forma, a se lega sufleteste (cuvantul cheie fiind „lega”).Diferenta intre atasament si iubire? Atasamentul creaza dependenta (cum s-a mai spus); iubirea este...ar trebui sa fie neconditionata.
ȘtergereAtasandu-te de cineva nu-i mai poti „da drumul”, iubindu-l ii dai drumul daca este mai bine pentru el, chiar daca ti se „rupe sufletul” si suferi. O seara frumoasa!
Ceea ce știu nu-i de la oameni. Nu învățat, ci inspirat. De-a lungul anilor am fost făcut conștient de aspecte ale transformării din interior, însă adesea nu mi-a fost dat să particip la ea mai mult decât îi este dat, față de lucrările lui Dumnezeu, unui templu; unde preot este un înger. Această transformare și deschiderea treptată a ochilor către legături dintre lucruri a fost și este ”cursul”. Tehnicile sunt participări la fenomene din interior, în care sunt implicat însă care nu depind exclusiv de mine; așa cum aerului dintr-un templu, spre deosebire de pereți, îi este dat să însoțească fiecare manifestare. Mai recent, templului îi este dat să facă anumite treceri de la pereți la spațiul din interior în mod conștient, cu o energie a liberului arbitru călăuzită de o înțelegere suficientă de fiecare dată. Tehnicile, nu simt că am libertatea de a le face publice. Dacă ar depinde de alegerea mea, aș avea nevoie să cunosc foarte bine un om înainte de a-i împărtăși din darurile mele cele mai de preț.
ȘtergereDar cred că multora dintre noi li s-a dat puțină cunoaștere, puțină putere care în cazul fiecăruia capătă aspectul unor interpretări diferite. Mai important decât a face schimb de cunoștințe îmi pare că este cum trăim între ceilalți oameni, folosind darurile cu care am fost înzestrați. De aceea mă bucur că v-au plăcut ”comentariile” mele. Poate că nu sunt complete, dar vin dintr-un loc al completitudinii. Mi-am deschis inima către ceea ce ați exprimat și am lăsat să îmi intre în suflet. După o vreme au început să vină cuvintele cu care v-am răspuns. Să descriu deschiderea inimii e nepotrivit contextului acestor pagini. Cât despre ceilalți, care nu se știu înzestrați, descrierea tehnicilor nu cred că ar fi de folos. Experiența personală îmi arată necesitatea creșterii vibrației proprii înainte ca omul să primească de dincolo abilități potrivite unei vibrații mai înalte. Fără ea nu ar avea energia să aplice ceea ce descriu eu. Iar pentru creșterea vibrației deja am arătat din calea mea pe inimaluiandrei.simplesite.com. Esențială este tinderea omului către ceva superior sieși.
ȘtergereAm putea spune că destinul este devenirea din ce în ce mai capabili să funcționăm în acord cu o tendință de exprimare spirituală, care capacitate se manifestă și prin utilizarea liberului arbitru. Destin diferit înseamnă o desfășurare de evenimente diferite în viața noastră, la interior și la exterior. Pe măsură ce avansăm în vârstă devenim conștienți de tipare în această desfășurare care ne indică atât drumul parcurs până la un moment dat cât și cel de acolo înainte. Voința noastră devine din ce în ce mai liberă pe măsură ce viața noastră se aliniază la tendința de exprimare spirituală, mai cu forța - prin intervenții de la nivel spiritual - mai din utilizarea corectă a ”liberului” arbitru; dar atunci îmi pare că nu suntem mai mult decât niște copii care se joacă cu unelte de oameni mari. Când voința devine pe deplin liberă știm că nu mai este vorba de voința noastră ci de o voință unică ce se manifestă diferit prin noi toți. Voința devine eliberată de noi cei separați de voința divină. Orice manifestare a voinței nealiniate este o rătăcire.
ȘtergereÎn mod ideal ar trebui să devenim capabili să ne atașăm și să ne detașăm fără să suferim. Esența fenomenului ar fi în a rămâne tot timpul atașați la ceva mai mult decât celălalt. Iubirea este o expresie a acelui ceva care este mai mult. Atașamentul ar trebui să fie o ținere în brațe la fel de ușoară ca a unor dansatori. La fel ca la dans are rolul de a transmite mișcarea sufletului de la unul la celălalt. Toți ne apropiem ca de un dans de iubire însă mulți dintre noi ajungem să ne cărăm unul pe celălalt asemeni unor boxeri obosiți. Nu e o problemă de lipsă a antrenamentului - mușchii inimii de carne a oricui obosesc până la urmă. E o chestiune de a ști unde ne aflăm: nu într-un ring de dans, ori de box, ci față de viața de pretutindeni. Viața e de îmbrățișat în celălalt și dincolo de celălalt în iubire. Mai exact, viața din noi e de lăsat să îmbrățișeze viața din ceilalți. Îndrăgostirea este îmbrățișare inconștientă. Cu cât devenim mai capabili de a conlucra cu viața din noi, cu atât și capacitatea noastră de a alege de ce oameni ne apropiem devine mai inspirată. Partenerii ar trebui să fie de folos unul celuilalt pentru a trăi din ce în ce mai frumos.
Ștergere(Doar pentru dumneavoastră: Nu știu dacă ați primit răspunsul meu la email... Vă spuneam, între altele, și că mi-ar face plăcere să atașez comentariul dumneavoastră despre karma la articolul meu pe această temă. Mi-l puteți trimite prin email oricând doriți. Mulțumesc)
Ștergere