Sunt oameni ...

Sunt oameni care pot trăi 90 de ani fără să priceapă ceva din viață. O târăsc după ei ca pe o haină prea mare, cu mânecile prea lungi, atât de lungi că se-mpiedică în ele, zi după zi. Sunt oameni cărora coșmarurile destinului nu le declanșează nicio spaimă și nici vreo tulburare a sinelui zidit în/din rău. În ultima vreme, pare că tipologiile absurdului se înmulțesc incontrolabil. Lovesc metastazic tot ce nu apucă să se salveze din calea lor. Lumea începe să semene, din ce în ce mai mult, cu un labirint subteran săpat de cârtițe, o rețea de galerii care duc, toate, la un culcuș central. Tipologii de neimaginat cândva pentru realiști se plimbă astăzi prin viețile noastre ca la o prezentare de modă. Bizareria existențială a vremurilor vine însă din muțenia celorlalți. A spectatorilor care tac a acceptare. Uneori aplaudă. Exact când nu trebuie. Alteori, întorc ostentativ capul în altă parte, ca în autobuz, când văd pe unul furând din buzunarul celui de lângă ei, dar nu-i zic ce i se- ntâmplă. Revolta interioară nu mai e de folos nimănui. Nici măcar artei. S-au înmulțit gândacii de bucătărie, viermii inelați, șobolanii și căpușele. Sunt peste tot. S-au lăbărțat peste lume, s-au încâlcit în părul ei, i se plimbă-n voie pe tot trupul obosit și măcinat de neputințe. Ridicatul din umeri este singura atitudine cvasicomună a contemporanilor. Și lamentația. Bocetul național. Bocetul individual. Lovitul la temelia ființei celorlalți e competiție zilnică. Ceea ce nu le e dat să priceapă gândacilor de bucătărie, viermilor inelați, șobolanilor și căpușelor este că trăiesc puțin. Că le rămân galeriile goale și pământul deasupra. La urma urmelor, a văzut cineva o cârtiță fericită? Sau un vierme inelat? Nici măcar vreo căpușă nu cred c-a apucat să se bucure prea mult pe lume. Fiindcă n-a avut cum.
Adriana Bogatu

 Iti transmit din suflet Lumina si Iubire.
gabriella.