"Am inteles. Sunt vinovata. Ca sunt femeie. Intreaga. Cu bune si da,
si cu rele. Cred ca azi o sa-mi cumpar un trandafir sangeriu si o sa-l
tin in mana stanga, cea dinspre partea inimii. Si asa, gatita, o sa
purced inspre iarna asta scaldata in soare timid, un soare dintr-un
anotimp ca cel al facerii lumii, dureros ca alungarea din Rai inspre
Viata. Un anotimp in iarna destinului, al meu si al tuturor femeilor ce traiesc in adancul meu, pe rand, in sir indian."
-sursa-Carmen Voinea Raducanu-
Câțiva pași, sau un drum mai lung poate, câteva ore de mers... ani chiar? Însă nu, nu atât de mult pe cât pare, nu atât de departe. Nu nicăieri, nu înapoi, în final. Se va fi sfârșit deja, procesiunea, când soarele ajunge iar la apus. Cerul cu care ne-am împăcat ne va fi primit iar înapoi în uitare, în întuneric. Dar noi, care în îmbrățișarea dificultăților firii, nu ne-am separat de necunoscut, de ceea ce nu suntem, ci, pentru a străbate până la noi, cu iubire, i-am făcut loc în viața noastră, i-am făcut loc întregii lumi în noi, noi nu vom mai fi de găsit la căderea în noapte, în distanțe și timp, ca din Rai, nu cu adevărat. Cu cât înțelegem mai bine, cu atât mai la îndemână ne e să ne strângem nedevenirile într-o povară, una singură doar, ca un nor, o iarnă de nor, care să poată fi dat jos mai ușor de pe umerii cerului. Să ne putem bucura de lumină aproape, în lucruri obișnuite să regăsim, surprinzător mereu, fascinant, copleșitor de frumos, un spectacol, întregul, aici ca acolo și între și pretutindeni. Să ne rupem din șir, să ne rătăcim, să mergem în cerc, să ajungem la început, să nu mai începem.
Câțiva pași, sau un drum mai lung poate, câteva ore de mers... ani chiar? Însă nu, nu atât de mult pe cât pare, nu atât de departe. Nu nicăieri, nu înapoi, în final. Se va fi sfârșit deja, procesiunea, când soarele ajunge iar la apus. Cerul cu care ne-am împăcat ne va fi primit iar înapoi în uitare, în întuneric. Dar noi, care în îmbrățișarea dificultăților firii, nu ne-am separat de necunoscut, de ceea ce nu suntem, ci, pentru a străbate până la noi, cu iubire, i-am făcut loc în viața noastră, i-am făcut loc întregii lumi în noi, noi nu vom mai fi de găsit la căderea în noapte, în distanțe și timp, ca din Rai, nu cu adevărat. Cu cât înțelegem mai bine, cu atât mai la îndemână ne e să ne strângem nedevenirile într-o povară, una singură doar, ca un nor, o iarnă de nor, care să poată fi dat jos mai ușor de pe umerii cerului. Să ne putem bucura de lumină aproape, în lucruri obișnuite să regăsim, surprinzător mereu, fascinant, copleșitor de frumos, un spectacol, întregul, aici ca acolo și între și pretutindeni. Să ne rupem din șir, să ne rătăcim, să mergem în cerc, să ajungem la început, să nu mai începem.
RăspundețiȘtergere