A spune “te iubesc” este extrem de ușor. Tind să cred că femeile își asumă atât greșelile cât responsabilitățile. Când vine vorba de sentimente, față de domni, suntem puțin mai oneste: spunem te iubesc când simțim cu adevărat pentru că acele două cuvinte valorează extrem de mult atât pentru noi cât și pentru partenerul nostru. Bine, veți spune că există și femei care o spun deși comportamentul lasă de dorit: ok dar vreau să vă amintesc că femeile se aseamănă dar se și deosebesc.
Cât valorează o femeie? Cât cuvântul său. Plus fapte. Atunci când mă îndrăgostesc de un bărbat, vreau ca acesta să mă accepte așa cum sunt, să înțeleagă că în acest cuplu și eu am ceva de spus. Vreau să știe că în momentul în care eu mi-am dat cuvântul și mă ocup de o problemă, mă voi ține de promisiune. Nu vorbesc de femeile materialiste, care aleargă după portofele și bani; pe mine bogăția nu mă impresiunează. Mă refer la doamne, cele care au un cuvânt de spus și nu se complac. Bărbatul de lângă mine trebuie să știe că sunt un om onest. Nu-mi plac geloziile: când am spus că iubesc, n-am nevoie de alți bărbați care să-mi facă curte. N-am nevoie de complimentele altora iar omul pe care l-am ales pentru a-mi fi alături, trebuie să mă creadă pe cuvânt…!
Pe lângă cuvinte, dacă iubește, o femeie îți va dovedi ce însemni pentru ea. De multe ori am preferat să promit mai puțin și să vorbesc mai puțin, dar să fac cât mai mult. De multe ori am crezut în cuvintele altora, cu riscul de a rămâne cu iluzii și promisiuni. Promisiuni fac atât femeile cât și bărbații, cuvintele sunt rostite după sufletul fiecăruia dar atunci când nu sunt însoțite de fapte… trebuie să ne punem câteva semne de întrebare!"
-sursa- http://eusuntfemeie.com/2016/02/19/cat-valoreaza-o-femeie-cat-cuvantul-sau/
Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.
Cuvântul este dat în baza rezultatului satisfăcător al unei estimări despre concordanța dintre niște criterii proprii și calitățile observate la persoana cu care stabilim o relație. Dacă observația se dovedește a fi fost incorectă sau când criteriile proprii variază (putând interveni în estimare noi criterii, neluate în calcul până atunci, sau criteriile schimbându-se odată cu transformări psihologice sau impuneri ale unor necesități materiale-sociale), cuvântul dat își pierde din importanță, în auto-evaluarea unei persoane, în favoarea satisfacției personale obținute din relație. ”Te iubesc” își pierde valabilitatea asemeni oricărei obligații precizate într-un contract ale cărui clauze nu au fost respectate de către una din părți; chiar când clauzele sunt doar presupuneri despre celălalt, cum adesea e cazul relațiilor intime. Apoi, mărturisiri ale afecțiunii sau loialității (care nu sunt totuna, deși pot coincide uneori), prin cuvinte sau fapte, nu vor fi niciodată suficiente pentru a satisface nevoia de siguranță a unuia dintre parteneri; cât partenerii au libertate de acțiune, nedepinzând complet unul de celălalt. Acea nevoie ne-o satisfacem singuri, prin auto-iluzionare - când credem în promisiunile celuilalt, sau prin verificări, prin reobservări ale calităților partenerului. Când există sentimentul că celălalt nu e onest, deși dovezile lipsesc, neîncrederea (normală, altfel) poate lua o formă exagerată, precum gelozia din cadrul relațiilor intime.
RăspundețiȘtergereMerită remarcat faptul că abandonarea de sine în iubire, ce ne oferă cea mai mare satisfacție, necesită baza satisfacției complete a sinelui. Asta deoarece, în lumea în care trăim, iubirea nu este ceva prin care doi oameni să devină unul; în orice caz, nu mai mult de ”o singură carne”, cum spunea cineva acum vreo două mii de ani, și aceea nu pentru prea mult timp. Când relația intimă funcționează, ne place să vorbim despre două jumătăți care se completează reciproc, însă nu poate fi o realitate absolută. Nu putem deveni unul decât cu noi înșine. Îndrăgostindu-ne, condiționăm trăirea unității prin altcineva; iar natura susține acest fenomen, oferindu-ne satisfacții interioare mult mai mari și o energie ieșită din comun pentru confruntarea cu lumea materială unde dificultățile devin obstacole, reale sau închipuite, în calea trăirii unității - condiționările. Astfel, ceea ce trăim în imaginațiile noastre este la fel, indiferent că are sau nu o bază reală. Ce-i drept, este nevoie să ne păcălim că ar putea avea o bază reală ca să ne îndrăgostim, fie doar și pentru a trăi din frumusețea iubirii în imaginația noastră. Natura însă nu se lasă păcălită la nesfârșit: iubirea închipuită durează de fiecare dată mai puțin, considerabil mai puțin. Dacă avem noroc, ajungem prin intermediul ei, comutând-o înspre percepția spirituală, la dobândirea unității interioare, cealaltă viață. Altfel, eu-l dezrădăcinat sufletește moare încet...
RăspundețiȘtergere