Din ziua aceea sa tulburat si sa schimbat totul in viata mea ,sa schimbat atitudinea mea fata de viata, fata de orice pe lumea asta .
A fost si inca mai este un moment teribil de greu pentru mine , a ramas un gol in suflet care nu am sa-l acoper niciodata .
Sper sa am putere sa infrunt realitatea si sa merg mai departe ,dar imi este foarte, foarte greu...
gabriella.
Dintr-un gard viu de grădină, pus între mine și lume, unde, tot căutând o formă mai simplă, am obținut, cu încetul, o monotonie odihnitoare a sentimentelor pentru viață, mi-a fost dat să aflu, într-o bună zi, cum o plăntuță creștea, înspre lumină, într-o direcție numai a ei. Și m-a încântat înălțarea vârfurilor de verde fraged deasupra celorlalte crenguțe, și-am îndrăgit-o, ca să mi-o amintesc, și i-am dat numele de prietena mea. Des treceam pe acolo, în drum spre casă, iar atunci sufletul își întorcea privirile către ea și îi zâmbea. Iar dacă soarele le făcea loc într-una din raze, i se părea că îi zâmbea și ea. Dacă ieșeam să visez în grădină, îmi găseam loc în apropierea ei, ea la lumină, eu mai la umbră, unde n-ar fi putut să îmi vadă în suflet decât ea, și de unde puteam să văd lumea prin ochii ei. Verdele proaspăt și nemișcarea liniilor curajoase ale cuvintelor îmi deveneau după o vreme moi, și îmi aduceau o promisiune despre alt fel de somn decât ce dormisem până atunci, al unei alt fel de grădini, cu porți deschise. Inima îmi bătea în dreptul lor și, peste puțin timp, numai cât închideam și deschideam iarăși ochii, plantele îmi deveneau oameni.
RăspundețiȘtergereLa început, stăteam mai mult timp de vorbă cu floarea mea înainte s-adorm și să o știu om. Lumea din vise îmi era nouă, o continuare numai a dialogului dintre floare și suflet, necunoscută apoi. Oamenii din grădină îi semănau toți, zâmbeau. Cu timpul însă, lucrurile s-au schimbat... Adormeam repede, visele îmi erau din ce în ce mai lungi și mai grele. Prietena mea începuse să le vorbească și oamenii îi răspundeau. Treptat, necunoscutul redevenea lumea pe care o cunoșteam. Visele mi se amestecaseră cu străini și, printre ei și printre cuvintele între care nu mai îmi găseam locul, m-am rătăcit. Prietena nu mai era de găsit. M-am tot întors sperând să o reîntâlnesc. Recunoșteam gardul grădinii, plăntuța, locul de unde o admirasem, însă o lume întreagă o despărțea acum de persoana din vis pe care nu o mai puteam înțelege cu sufletul. După o vreme am renunțat să mai adorm. Stăteam doar privind-o, de la distanță, cu sufletul închis într-o lume interioară, a viselor necunoscute încă, fără cuvinte. Mai des, la început, mai rar, apoi. Îmi devenea cu încetul o amintire, o imagine despre fermitate în îndreptarea către lumină. Despre fragilitatea ei, ca despre a mea, am uitat. Nu mi-am putut da seama atunci că era în pericol...
RăspundețiȘtergereCând, după mai multe zile numai cu mine, am trecut iar, pe drumul dintre acasă și a răzbate în lume, pe lângă locul ei din gardul grădinii, nu am mai văzut-o ca înainte. Vârfurile care se desprindeau din monotonie, nu creșteau numai deasupra celorlalte, ci și în afară, de partea gardului pe unde oricine putea să treacă. Și cineva care se grăbea trebuie că a trecut și a lovit-o, din neatenție. Era acolo încă, numai că era ruptă, cu verdele frunzelor întunecat, cuprins de umbra din piept înspre care se aplecaseră. Tulpina dreaptă se termina brusc în câteva firișoare, parte dintr-un înveliș care acum nu mai putea să acopere, căruia seva inimii, împiedecată să curgă, nu îi putea imita, uscându-se, neclintirea. Impulsul sufletului de a se apropia a devenit doar în câteva clipe numai a ști că trebuia să îi fiu alături. Mai mult nu îmi îngăduia distanța pusă față de vise. Mă știam singur și chiar dacă aș fi reușit să ajung la persoana din vis, probabil că n-aș fi putut decât să îi amintesc că, asemeni mie, asemenea oricărui om, e singură-n lume. Dar cum să fac acest lucru... cum să fac asta fără să reușesc să-i transmit și împăcarea mea cu destinul... Și apoi, ce însemna că îi eram prieten... Am căutat cuvinte frumoase, care să o încânte așa cum m-a încântat și ea cu ale ei, cuvinte care să o aline, în care să își poată odihni sufletul față de ceea ce i s-a întâmplat. Însă nu ar fi putut fi și cuvintele care să ne îngăduie să uităm realitatea... Tăceam, tăcea.
RăspundețiȘtergereÎnaintea mea, floarea pe care am îndrăgit-o stătea rănită. Și eu nu puteam face nimic. Pentru că, fără să îmi dau seama, greșeam, greșisem de atât timp gândindu-mă că este om, asemeni mie, când sufletului îi ajunsese cât am fost om între oameni. Dar pentru o floare aveam în imaginație atât de mult loc rămas liber unde să simt altceva! Știind aceasta mi-a fost ușor să întind mâna, să îmi închipui că îi ridic crenguțele care-au căzut, că i le potrivesc, cumva, la loc. Să îi spun că, orice s-ar fi schimbat, partea care s-a rupt o iubește ca înainte pe cea înrădăcinată încă în lumea asta. Mi-a fost ușor să îmi închipui cum îi bandajez rana și îi îndrept iar vârfurile înspre lumină. Să îi spun că ultimul gând despre partea rămasă-n urmă nu putea fi de durere, nu o părere de rău, cât un sentiment care să-nvingă timpul și toate distanțele. Am putut chiar să mi-o închipui nevătămată și să-i vorbesc de parcă totul ar fi fost numai un vis, un vis urât. Știu că n-a fost așa... Dar în același timp... imaginația face posibil să văd, să simt, alături de realitate, ceva ce am ales eu. Chiar dacă, atunci când îmi uit ideea, nu am la dispoziție decât aceeași situație fără ieșire, crenguțele pe care le țin eu cu mâna ca să îmi pară lipite. Chiar dacă pentru a-mi reaminti libertatea de a simți lumea altfel decât prin durere, trebuie să risc redeschiderea rănilor și să mă împotrivesc sufletului pe care l-am convins de realitate prea bine ca să mai mi se alăture în visarea cu ochi deschiși. Chiar dacă nici mie nu pot să îmi ofer un argument hotărâtor.
RăspundețiȘtergereGrădina îmi e liniștită acum, ca înainte de-a se fi rupt ceva în viața prietenei mele, înainte să fi resimțit despărțirea aceasta între noi doi. Am regăsit-o după ce, în zadar, am înfruntat o suferință cât de cât apropiată de-a ei, după ce m-am retras, când nu am mai suportat, ca-n trecut, într-o nepăsare față de lume și viață. Am regăsit-o deși, la un capăt și altul al sorții de om, eu sunt tot singur și ea e tot singură, într-o oglindire a sufletului, în mine. Am obținut garanția că-i va fi bine, până la urmă: pot să simt iarăși. Din când în când, o vizitez în imaginație, împrumutând din afecțiunea pentru mea pentru arbori și pentru flori. Și îmi închipui că îmi zâmbește și ea, ca la început, când trec pe lângă locul ei din grădină, și sper că aceasta înseamnă că are și ea un așa loc, în grădina ei, pentru mine. Că i-au servit și aceste cuvinte la a face unele ale ei, doar pentru ea, cu care să se ridice din nou, dinăuntru, peste dificultățile, oricât de copleșitoare, ale existenței. Sper, sper să fie așa...
RăspundețiȘtergere