Am intalnit in acesta viata fel de fel de oameni si de fapt astai
firescul vietii...oameni care mi-au ramas alaturi pana la sfarsit, altii
m-au parasit...oameni care m-au iubit si oameni care m-au
dezamagit...oameni care m-au facut sa rad si oameni pentru care am
lacrimat. Dar nu ma plang pentru ca in mare parte am avut norocul de a
intalni mai multi oameni frumosi...am invatat sa-i recunosc usor. Nu
dupa trasaturi fizice,este vorba despre acea frumusete sufleteasca ce
pare a le inunda sufletul.Am cunoscut oameni care isi schimbau ideile de
nu stiu cate ori pe zi,numai pentru ca nu suportau a fie
contrazisi...urasc oamenii falsi, care nu vad dincolo de aparente...
oamenii plictisitori cu care nu ai ce sa vorbesti, sa glumesti...
oamenii lingusitori, care iti sunt prieteni doar cand au nevoie de ceva.
Nu am fost niciodata de acord sa fac anumite lucruri doar pentru a fi
pe placul anumitor persoane...am spus intotdeauna NU sau DA ...am facut
intotdeauna ce mi-am dorit fara sa calc pe sufletele celorlati dar
nici pe al meu. Am invatat mult din acesta experienta in calatoria
vietii...am iertat de fiecare data...am sters cu buretele toate
amintirile urate si cred ca acest lucru m-a facut sa fiu mai
intelegatoare,sa-i cunosc si sa-i iubesc.
Singuri suntem, între ceilalți, în lumea reprezentată la interior, mai întâi. Influențele din afară și din natura noastră, continuu, întipăresc înăuntru imagini în mijlocul cărora trebuie să ne găsim, respingând, împăcându-ne, echilibrul. Avem nevoie de această stabilitate pentru a ține direcția 'nainte, înspre trăirea visului de fericire. Avem nevoie de această ordine pentru a putea căuta doar înspre imaginea frumuseții. Ne străduim pentru acest fel de-a fi, ne e ca o lecție de învățat, de repetat, o lecție despre ce e posibil în lume, dacă nu chiar despre un destin mai larg de o existență ca om. Angajați, însă, în munca aceasta, ca și atunci când ne abandonăm feluritelor forțe care împing înspre una ori alta dintre imagini, ne e imposibil să realizăm că, de fapt, suntem doar noi, singuri, în lumea interioară. Uităm de noi înșine. Pentru mine și asta a fost o lecție a vieții, cea cu prioritate mai mare, de fapt: să mă recunosc fără sprijinul unei imagini, în singurul fel de a fi care îmi aduce și pace, eliberându-mă de tendințele înspre imagini și înspre lume, și fericire, o fericire din mine, continuă, de neatins prin vreo altă cale din cele pe care le-am putut cunoaște, și suficientă, suficiență cu mine. Pot fi între ceilalți în felul ăsta, viața la exterior poate fi mai departe despre a exprima una sau alta dintre imagini, ceva care este ușor de recunoscut. Strădania rămâne, în alt plan însă, al existenței, unde nu mă mai știu, nu mă mai simt limitat, nu mă mai pierd. Călătoria printre alți oameni, până la urmă, nu a fost decât o rătăcire. Ceea ce putem avea împreună în lume nu e menit să îi fie ”acasă” nici unuia dintre noi. Acolo, afară, am putea cel mult să ne îngrijim de un tărâm pentru visele cele mai diafane, pentru plimbări care nu lasă, din noi, nimic în urmă, care nu ne aduc aminte despre nimic altceva decât noi. Dar acest lucru, desigur, doar fiecare îl poate aștepta de la sine.
Singuri suntem, între ceilalți, în lumea reprezentată la interior, mai întâi. Influențele din afară și din natura noastră, continuu, întipăresc înăuntru imagini în mijlocul cărora trebuie să ne găsim, respingând, împăcându-ne, echilibrul. Avem nevoie de această stabilitate pentru a ține direcția 'nainte, înspre trăirea visului de fericire. Avem nevoie de această ordine pentru a putea căuta doar înspre imaginea frumuseții. Ne străduim pentru acest fel de-a fi, ne e ca o lecție de învățat, de repetat, o lecție despre ce e posibil în lume, dacă nu chiar despre un destin mai larg de o existență ca om. Angajați, însă, în munca aceasta, ca și atunci când ne abandonăm feluritelor forțe care împing înspre una ori alta dintre imagini, ne e imposibil să realizăm că, de fapt, suntem doar noi, singuri, în lumea interioară. Uităm de noi înșine. Pentru mine și asta a fost o lecție a vieții, cea cu prioritate mai mare, de fapt: să mă recunosc fără sprijinul unei imagini, în singurul fel de a fi care îmi aduce și pace, eliberându-mă de tendințele înspre imagini și înspre lume, și fericire, o fericire din mine, continuă, de neatins prin vreo altă cale din cele pe care le-am putut cunoaște, și suficientă, suficiență cu mine. Pot fi între ceilalți în felul ăsta, viața la exterior poate fi mai departe despre a exprima una sau alta dintre imagini, ceva care este ușor de recunoscut. Strădania rămâne, în alt plan însă, al existenței, unde nu mă mai știu, nu mă mai simt limitat, nu mă mai pierd. Călătoria printre alți oameni, până la urmă, nu a fost decât o rătăcire. Ceea ce putem avea împreună în lume nu e menit să îi fie ”acasă” nici unuia dintre noi. Acolo, afară, am putea cel mult să ne îngrijim de un tărâm pentru visele cele mai diafane, pentru plimbări care nu lasă, din noi, nimic în urmă, care nu ne aduc aminte despre nimic altceva decât noi. Dar acest lucru, desigur, doar fiecare îl poate aștepta de la sine.
RăspundețiȘtergere