Mai tot timpul ne daruim sufletul pentru o raza de soare si de multe ori primim fulgere care parjolesc visele si sperantele noastre...asa
este,in viata asta cersim dreptul la iubire,fericire si poate si la
libertate. Dar cel mai important lucru este sa nu uitam ca ar trebui sa
cersim ce ni se cuvine ,atata timp cat nu ramanem datori vietii cu absolut nimic.In
orice construiesti ,lasi o bucata din tine...ce daca se
darama ce construiesti? Nu are nimic, faci altul. Important este sa gasim de
fiecare data in noi forta de a ne
sacrifica. Noi toti suntem ca niste firisoare de nisip... care avem puteri
nelimitate. Trebuie doar sa vrem cu mare curaj sa infruntam valul care
vine spre noi... ne ia... ne taraste in larg, iar ne aduce la mal, dar nu ne
poate face altceva decat ceea ce suntem, poate doar sa ne dea o si mai
mare stralucire.
Fericire, iubire și libertate care ni se cuvin: râsete răsunând pe coridoarele unui castel de nisip. Vise în inimi cât niște grăunți, agățându-se una de alta în ziduri, deasupra întinderii fără formă din care au fost ridicate. Iar și iar au avut de înfruntat destrămarea cu valurile, asumarea unor alte fire necunoscute ale destinului, pentru șansa de a străluci la un moment dat, când prin dreptul lor aveau să treacă priviri pline de plajă și mare și cer, căutându-și prin nisipul ud loc în întregul acestora. Dintre cristalele mici care, adunate în fire, și-au spus cândva eu pentru prima oară, unele s-au pierdut în schimburi din larg, nefavorabile. Altele, ajunse iarăși cumva împreună, însă mai sus, în pereții castelului, nu mai pot fi același fir: trăiesc altceva. Ceea ce sunt, le-au făcut valurile și vântul și mâinile oamenilor și timpul. Dar mai este și ceea ce nu poate fi făcut altceva decât este, ceva ce este fără a fi făcut, ceva care nu e ceva. Nici strălucire, nici fir, nici un șirag de grăunți, nici parte pusă într-o construcție, ceea ce se cunoaște mai înainte de toate celelalte care-și zic eu. Ceea ce poate uita de valuri, de vise, de trup de grăunță, fără ca prin aceasta să uite de sine. Și astfel sunt și libertatea, iubirea și fericirea. Și poate fi și castelul în care nimeni nu locuiește cu-adevărat.
Fericire, iubire și libertate care ni se cuvin: râsete răsunând pe coridoarele unui castel de nisip. Vise în inimi cât niște grăunți, agățându-se una de alta în ziduri, deasupra întinderii fără formă din care au fost ridicate. Iar și iar au avut de înfruntat destrămarea cu valurile, asumarea unor alte fire necunoscute ale destinului, pentru șansa de a străluci la un moment dat, când prin dreptul lor aveau să treacă priviri pline de plajă și mare și cer, căutându-și prin nisipul ud loc în întregul acestora. Dintre cristalele mici care, adunate în fire, și-au spus cândva eu pentru prima oară, unele s-au pierdut în schimburi din larg, nefavorabile. Altele, ajunse iarăși cumva împreună, însă mai sus, în pereții castelului, nu mai pot fi același fir: trăiesc altceva. Ceea ce sunt, le-au făcut valurile și vântul și mâinile oamenilor și timpul. Dar mai este și ceea ce nu poate fi făcut altceva decât este, ceva ce este fără a fi făcut, ceva care nu e ceva. Nici strălucire, nici fir, nici un șirag de grăunți, nici parte pusă într-o construcție, ceea ce se cunoaște mai înainte de toate celelalte care-și zic eu. Ceea ce poate uita de valuri, de vise, de trup de grăunță, fără ca prin aceasta să uite de sine. Și astfel sunt și libertatea, iubirea și fericirea. Și poate fi și castelul în care nimeni nu locuiește cu-adevărat.
RăspundețiȘtergere