Viata este o lupta care poate fi mai usoara sau mai grea, depinde de
norocul tau, fiind oricum frumoasa daca stii cum sa o traiesti...totul
este sa ai o tinta ,sa sti ce vrei de la ea. De multe ori , viata
fiecaruia dintre noi ia o intorsatura radicala pentru ca unii merg
prin iarba, altii pe drumuri deja pavate… asta e diferenta. Eu cred ca
viata se traieste in functie de unde te duce momentul.Practic esti la
mila vantului, daca pot spune asa. Sigur vor fi si momente cand vei fi
invins chiar daca ai luptat cu toate fortele tale,dar intotdeauna te
vei aduna de unde ai cazut si vei merge mai departe pentru ca soarele iti va zambi din nou. De multe ori simti ca viata este un loc in care iti place sa
fii, alteori e pur si simplu o povara, dar cu toate acestea... este
frumoasa intotdeauna.
Chiar și în urmărirea unui scop finit, material-social, nu trebuie pierdut din vedere că este doar forma pe care o îmbracă accesul la fericire. În general, ne străduim să dobândim unele lucruri pentru a ne elibera de ele - pentru a putea fi fericiți odată ce ne-am achitat de obligațiile impuse nouă de viața în societate, și pentru altele ne străduim deoarece credem că acestea pot intermedia trăirea fericirii. Fericirea e ceea ce ne dorim, de fapt. Ea este însă cunoscută, ori recunoscută doar, ca într-o reflecție, în circumstanțele create de lucruri exterioare. Și în ele niciodată nu încape suficient, complet; doar limitele simțurilor noastre odată atinse pot face să pară că-i așa, iar o asemenea situație este temporară. Putem deosebi între o fericire temporară, relativă, care a împrumutat ceva din caracterul lucrurilor folosite în manifestarea ei, și fericirea absolută, idealul, care inspiră dinapoia fiecărei ținte așa-zis practice.
Când nu știm încotro ne îndreptăm, când drumul pe care înaintăm este necunoscut, sau chiar când ne-am oprit nehotărâți dacă mai merită să apucăm în vreo direcție, să ne amintim de fericire. Dar nu de vreun vis nerealizat, nu de noi înșine de altădată, de nimic din lumea aceasta mai întâi, ci să ne amintim de fericirea absolută, de sursa fericirii însăși. Numai în ea crezând, la ea privind, știind-o undeva aproape, de fapt mereu aproape, chiar și fără formă, să-i lăsăm razele să ne cuprindă, să ne încălzească și dacă începem iar să mergem, înspre cine știe ce parte a lumii, să nu ne împotrivim doar pentru că nu înțelegem. Ceea ce știm și ceea ce percepem drept condiții ale prezentului este trecutul, iar ceea ce credem, chiar dacă ne pare imposibil de atins ori prea îndepărtat în viitor, este prezentul. Viitorul poate fi orice dintre acestea sau chiar altceva, ceva cu totul și cu totul diferit. Însă privind la soare putem merge, de oriunde ne duce viitorul, tot înainte către un loc luminos și cald.
Lucrurile din exterior pot doar să ne amintească de fericire. Să nu ne oprim la ele cu atenția mai mult decât pentru atât. Să ne îndreptăm doar către fericire, în imaginație, căutând numai semnele ei în spatele oricărui lucru care ne apare în cale. Să fim mereu doar la un pas distanță de a o atinge, știind-o, ca într-o joacă, așteptându-ne înainte cu mereu noi surprize. Astfel va fi tot timpul la dispoziția noastră, astfel tot timpul vom trăi știind de ea. Ea va fi motivația de a înainta, înspre ea îndrepta-ne-vom. Despre ea vor fi lucrurile găsite în locul ei. Ceea ce suntem ori vom fi n-o va putea cuprinde niciodată. Să nu ne împiedecăm de acestea deci. Să nu facem din judecarea limitărilor vieții obstacole, motive de a nu continua s-o căutăm. Asta e tot ce putem face de fapt: mereu aproape, fericirea, nu poate fi atinsă în întregime. Cât timp în mintea noastră trebuie să existe eu și altceva, nu numai eu, putem fi astfel aproape fericiți, îndrăgostiți de o creație a imaginației, de o închipuire aproape fără formă, în spatele căreia însă putem să ne-amintim de infinit.
Chiar și în urmărirea unui scop finit, material-social, nu trebuie pierdut din vedere că este doar forma pe care o îmbracă accesul la fericire. În general, ne străduim să dobândim unele lucruri pentru a ne elibera de ele - pentru a putea fi fericiți odată ce ne-am achitat de obligațiile impuse nouă de viața în societate, și pentru altele ne străduim deoarece credem că acestea pot intermedia trăirea fericirii. Fericirea e ceea ce ne dorim, de fapt. Ea este însă cunoscută, ori recunoscută doar, ca într-o reflecție, în circumstanțele create de lucruri exterioare. Și în ele niciodată nu încape suficient, complet; doar limitele simțurilor noastre odată atinse pot face să pară că-i așa, iar o asemenea situație este temporară. Putem deosebi între o fericire temporară, relativă, care a împrumutat ceva din caracterul lucrurilor folosite în manifestarea ei, și fericirea absolută, idealul, care inspiră dinapoia fiecărei ținte așa-zis practice.
RăspundețiȘtergereCând nu știm încotro ne îndreptăm, când drumul pe care înaintăm este necunoscut, sau chiar când ne-am oprit nehotărâți dacă mai merită să apucăm în vreo direcție, să ne amintim de fericire. Dar nu de vreun vis nerealizat, nu de noi înșine de altădată, de nimic din lumea aceasta mai întâi, ci să ne amintim de fericirea absolută, de sursa fericirii însăși. Numai în ea crezând, la ea privind, știind-o undeva aproape, de fapt mereu aproape, chiar și fără formă, să-i lăsăm razele să ne cuprindă, să ne încălzească și dacă începem iar să mergem, înspre cine știe ce parte a lumii, să nu ne împotrivim doar pentru că nu înțelegem. Ceea ce știm și ceea ce percepem drept condiții ale prezentului este trecutul, iar ceea ce credem, chiar dacă ne pare imposibil de atins ori prea îndepărtat în viitor, este prezentul. Viitorul poate fi orice dintre acestea sau chiar altceva, ceva cu totul și cu totul diferit. Însă privind la soare putem merge, de oriunde ne duce viitorul, tot înainte către un loc luminos și cald.
RăspundețiȘtergereLucrurile din exterior pot doar să ne amintească de fericire. Să nu ne oprim la ele cu atenția mai mult decât pentru atât. Să ne îndreptăm doar către fericire, în imaginație, căutând numai semnele ei în spatele oricărui lucru care ne apare în cale. Să fim mereu doar la un pas distanță de a o atinge, știind-o, ca într-o joacă, așteptându-ne înainte cu mereu noi surprize. Astfel va fi tot timpul la dispoziția noastră, astfel tot timpul vom trăi știind de ea. Ea va fi motivația de a înainta, înspre ea îndrepta-ne-vom. Despre ea vor fi lucrurile găsite în locul ei. Ceea ce suntem ori vom fi n-o va putea cuprinde niciodată. Să nu ne împiedecăm de acestea deci. Să nu facem din judecarea limitărilor vieții obstacole, motive de a nu continua s-o căutăm. Asta e tot ce putem face de fapt: mereu aproape, fericirea, nu poate fi atinsă în întregime. Cât timp în mintea noastră trebuie să existe eu și altceva, nu numai eu, putem fi astfel aproape fericiți, îndrăgostiți de o creație a imaginației, de o închipuire aproape fără formă, în spatele căreia însă putem să ne-amintim de infinit.
RăspundețiȘtergere