"Și chiar dacă aceasta ar fi ultima mea zi pe Pământ, mă voi bucura de
ea atât cât este cu putință, pentru că o voi trăi cu inocența unui
copil, ca și cum aș face totul pentru prima oară."-Paulo Coelho.
Mai întâi e un fel de a fi înăuntru, apoi e o stare de conștiență care rezultă de acolo, apoi, pe fondul ei, o stare a minții, cu gândurile care apar în ea și înțelegerea pe care o pot alcătui. ”Inocența”, precum ”cunoașterea binelui și a răului”, se referă la existența umană în toate aceste aspecte. A fi ”inocenți” nu înseamnă a nu fi conștienți de realitate, ci a fi conștienți în mod liber față de influența răului.
”Cunoașterea binelui și a răului” e de fapt doar cunoaștere a răului, adică un fel de a fi în lume prin care răul are acces în viața noastră. În ”inocență” suntem eliberați de această povară, dar nu prin închiderea ochilor față de rău. Ne este dat ca, în timp, să ne recâștigăm cu trudă darul pierdut al copilăriei, descoperind treptat răul amestecat cu bine, în din ce în ce mai ample aspecte ale vieții, și căutând o soluție morală. Iar pe aceasta nu o putem găsi decât renunțând la rău, la accesul prin noi al răului; pierzând în unele feluri și câștigând în altele.
”Cunoașterea binelui și a răului” pune un văl pe văzul minții și-al sufletului. Pentru unii aceasta înseamnă imposibilitatea de a se bucura, cu mici excepții când își permit să uite de realitate. Alții rămân naivi. Iar alții se împacă cu a trăi imoral. A fi inocenți din nou, însă, implică să fi realizat limitările propriei existențe și, în același timp, să ne lăsăm conduși din afara lor. Implică să fi dobândit o știință despre expresia răului care să ne împiedice să-l mai lăsăm să ni se amestece în viață; dar fără a fi în gardă, doar pregătiți să îl recunoaștem.
În ”inocență”, bucuria răsare în stare pură. Nu mai poate avea loc însă o agățare de entuziasm, un exces. Bucuria se manifestă precum deschiderea unei flori, natural. Poate fi o condiție atât de străină, încât să pară că vedem lucrurile întâia oară. Ceea ce facem poate fi foarte simplu, comparativ cu felul în care am trăit o viață întreagă. Dar interesul nu mai poate veni din excitarea simțurilor, ori stimularea mândriei. Vine din a cunoaște frumusețea ascunsă a lumii, viața în afară ca în noi înșine, continuând între noi și lume, neîntreruptă.
Precum odinioară, când învățam jucându-ne și visând, trăim afară din cursul timpului. Unui copil probabil că nu i-ar putea veni de la sine în minte așa cuvinte: ”ultima zi”, ”cât e cu putință”. În spatele celor mai neînsemnate lucruri, ca și în spatele monștrilor proprii ori ce care alții îi aruncă asupra noastră, amenințându-ne cu sfârșitul, se întinde la infinit și în eternitate viața și o putem știi în acest fel mai întâi, neducând vreodată lipsă de ea. Lucrurile care sunt limitate pot să rămână așa și putem, ”inocenți”, să le îngrijim. Dar viața nu se va mai reduce la ele.
Mai întâi e un fel de a fi înăuntru, apoi e o stare de conștiență care rezultă de acolo, apoi, pe fondul ei, o stare a minții, cu gândurile care apar în ea și înțelegerea pe care o pot alcătui. ”Inocența”, precum ”cunoașterea binelui și a răului”, se referă la existența umană în toate aceste aspecte. A fi ”inocenți” nu înseamnă a nu fi conștienți de realitate, ci a fi conștienți în mod liber față de influența răului.
RăspundețiȘtergere”Cunoașterea binelui și a răului” e de fapt doar cunoaștere a răului, adică un fel de a fi în lume prin care răul are acces în viața noastră. În ”inocență” suntem eliberați de această povară, dar nu prin închiderea ochilor față de rău. Ne este dat ca, în timp, să ne recâștigăm cu trudă darul pierdut al copilăriei, descoperind treptat răul amestecat cu bine, în din ce în ce mai ample aspecte ale vieții, și căutând o soluție morală. Iar pe aceasta nu o putem găsi decât renunțând la rău, la accesul prin noi al răului; pierzând în unele feluri și câștigând în altele.
RăspundețiȘtergere”Cunoașterea binelui și a răului” pune un văl pe văzul minții și-al sufletului. Pentru unii aceasta înseamnă imposibilitatea de a se bucura, cu mici excepții când își permit să uite de realitate. Alții rămân naivi. Iar alții se împacă cu a trăi imoral. A fi inocenți din nou, însă, implică să fi realizat limitările propriei existențe și, în același timp, să ne lăsăm conduși din afara lor. Implică să fi dobândit o știință despre expresia răului care să ne împiedice să-l mai lăsăm să ni se amestece în viață; dar fără a fi în gardă, doar pregătiți să îl recunoaștem.
RăspundețiȘtergereÎn ”inocență”, bucuria răsare în stare pură. Nu mai poate avea loc însă o agățare de entuziasm, un exces. Bucuria se manifestă precum deschiderea unei flori, natural. Poate fi o condiție atât de străină, încât să pară că vedem lucrurile întâia oară. Ceea ce facem poate fi foarte simplu, comparativ cu felul în care am trăit o viață întreagă. Dar interesul nu mai poate veni din excitarea simțurilor, ori stimularea mândriei. Vine din a cunoaște frumusețea ascunsă a lumii, viața în afară ca în noi înșine, continuând între noi și lume, neîntreruptă.
RăspundețiȘtergerePrecum odinioară, când învățam jucându-ne și visând, trăim afară din cursul timpului. Unui copil probabil că nu i-ar putea veni de la sine în minte așa cuvinte: ”ultima zi”, ”cât e cu putință”. În spatele celor mai neînsemnate lucruri, ca și în spatele monștrilor proprii ori ce care alții îi aruncă asupra noastră, amenințându-ne cu sfârșitul, se întinde la infinit și în eternitate viața și o putem știi în acest fel mai întâi, neducând vreodată lipsă de ea. Lucrurile care sunt limitate pot să rămână așa și putem, ”inocenți”, să le îngrijim. Dar viața nu se va mai reduce la ele.
RăspundețiȘtergere