In viata noastra exista oameni care la un moment dat se retrag fara nici o explicatie... te straduiesti sa intelegi,dar in final nu gasesti nici un raspuns si atunci nu-ti ramane decat sa te consololezi ca viata iti rezerva multe surprize.Ar trebui sa nu-i judecam ci sa-i intelegem,caci atunci cand s-au hotarat sa faca acest pas,ei nu mai rezoneaza cu noi.In zadar cautam explicatii ce nu vor fi oferite vreodata,cautam mereu ceva....acel ceva ce nu stim cu exactitate ce si cum va fi... dar simtim ca avem nevoie de acel ceva si cautam mereu , chiar daca la final nu va fi decat un alt zambet amar.Ei pleca din viata noastra pentru ca au alte lectii de invatat ,astfel drumurile noastre se despart atunci cand nu mai avem aceeasi directie.
Din dorința de a ne reîntoarce la sacralitate, pășind anevoie pe aleile construite din pietrisurile smulse din muntele necunoașterii, pe un pământ mult prea fragil poate, pentru pașii hotărâtor de aceasta data în învingerea a tot ceea ce împiedicat ia fost sufletului de a susține, menține acea unda de lumina plina de binecuvântare. coborând asemenea unui gând, din raza luminii fără de sfârșit, Pe corzile sufletelor voastre, Am așternut cântări, Am șters de pe buzele voastre balsamul cuvintelor fără de raze, Așezând în locul lor, mireasma adevăratei cântări a inimilor voastre. Mi a fost dat casa va caut, Din preaplinul Cer Albastru Sa va pieptan cu roua vieții, pletele, covor pe n altul zbor al viselor voastre. Azi, revin, căci mi e cu sete a mustului tezaur, Astăzi deși revin sărac în înălțare, Va mulțumesc ca ascultați de cel ce m a trimis pe mine, Dar cel mai mult, ca mi a fost dat a va cunoaște! "
Să fiu pentru mine astfel încât prezența ori absența cuiva din viața mea să nu conteze, să-mi fiu suficient pentru fericire, aceasta ar oferi consolare deplină. Să fiu întreg înainte de a deveni parte a unui întreg, să rămân întreg cât particip la construirea ori funcționarea întregului celuilalt. Și când, pe neașteptate, pe nedorite, construcția se oprește fără speranță de a mai putea fi încheiată cândva, să redevin doar întregul independent de ea și de planurile pe care mi le-am făcut, de resursele investite. Să fiu în întregul mai mare nici mai mult nici mai puțin decât același. Să mă recunosc în acest fel. Să mă știu pe mine în potențialul pe care îl activează relațiile, chiar când lipsa contextului uneia ori al alteia nu face ori nu mai face posibil ca potențialul să se manifeste. Pare pierdut, irosit, când un proiect comun eșuează. Timpul din viață pe care i l-am acordat proiectului pare că a trecut fără folos; timpul care rămâne poate părea prea puțin. Dar în realizarea potențialului, de fapt, de el, adică de mine, mă bucur.
La fel pot să mă bucur de mine și în relații mai simple, de reușite mai mici, precum cele de la un început nou. Mereu pot fi gata de a porni la un nou drum, începutul unei călătorii poate fi orice pas, dacă mă știu același mereu, la fel de întreg, de suficient mie însumi; oricât de lung ar fi drumul de oricând încolo și chiar când se dovedește ori pare a nu fi dus nicăieri, a nu fi ajuns la un capăt. Mai mult decât îmi pot oferi singur, o altă persoană ori un grup social nu poate însemna pentru mine. La exterior ne oferim unii altora, doar, suport material. Când văd realizarea, materializarea potențialului mai importantă decât el însuși, decât mine însumi, visul devine atunci o imagine despre mine în lume, o proiecție a mea; iar fericirea devine legată de întreținerea acestei imagini și a suportului ei. Nici eu, pentru altă persoană, nu pot însemna mai mult decât își poate aceea oferi sieși. Eu nu pot oferi altcuiva, în afara oricăror aspecte materiale, decât pe sine.
Așa văd, că ceea ce căutăm fiecare, de fapt, noi înșine suntem, și către regăsirea de sine a fiecăruia drumurile ni se îndreaptă. Oricărei alte opriri, oricărui zâmbet, i se adaugă, până când drumul trebuie să continue, ceva amărăciune. Dacă am fost lăsați în urmă, poate fi pentru ca celălalt să retrăiască o experiență, să participe la un același fel de relație într-un context nou, oferit de un al suport material, de o altă față și apoi iar și iar până când ceea ce poate cunoaște în acest fel despre sine nu va mai fi încăpător. Și atunci acea persoană se va apropia mai mult de destinație, de a se cunoaște cu adevărat, întreagă. Și până atunci și noi vom fi ajuns poate mai aproape de a ne ști suficienți nouă înșine. Iar ceea ce am avut împreună sau nu am avut își va fi păstrat valoarea de la acel moment al vieților noastre, de pe parcursul călătoriei fiecăruia înspre sine.
Din dorința de a ne reîntoarce la sacralitate, pășind anevoie pe aleile construite din pietrisurile smulse din muntele necunoașterii, pe un pământ mult prea fragil poate, pentru pașii hotărâtor de aceasta data în învingerea a tot ceea ce împiedicat ia fost sufletului de a susține, menține acea unda de lumina plina de binecuvântare.
RăspundețiȘtergerecoborând asemenea unui gând,
din raza luminii fără de sfârșit,
Pe corzile sufletelor voastre,
Am așternut cântări,
Am șters de pe buzele voastre balsamul cuvintelor fără de raze,
Așezând în locul lor, mireasma adevăratei cântări a inimilor voastre.
Mi a fost dat casa va caut,
Din preaplinul Cer Albastru
Sa va pieptan cu roua vieții, pletele, covor pe n altul zbor al viselor voastre.
Azi, revin, căci mi e cu sete a mustului tezaur,
Astăzi deși revin sărac în înălțare,
Va mulțumesc ca ascultați de cel ce m a trimis pe mine,
Dar cel mai mult, ca mi a fost dat a va cunoaște! "
https://m.youtube.com/watch?v=s838Te5mwcw
RăspundețiȘtergereNamaste!
Anca. A.
Să fiu pentru mine astfel încât prezența ori absența cuiva din viața mea să nu conteze, să-mi fiu suficient pentru fericire, aceasta ar oferi consolare deplină. Să fiu întreg înainte de a deveni parte a unui întreg, să rămân întreg cât particip la construirea ori funcționarea întregului celuilalt. Și când, pe neașteptate, pe nedorite, construcția se oprește fără speranță de a mai putea fi încheiată cândva, să redevin doar întregul independent de ea și de planurile pe care mi le-am făcut, de resursele investite. Să fiu în întregul mai mare nici mai mult nici mai puțin decât același. Să mă recunosc în acest fel. Să mă știu pe mine în potențialul pe care îl activează relațiile, chiar când lipsa contextului uneia ori al alteia nu face ori nu mai face posibil ca potențialul să se manifeste. Pare pierdut, irosit, când un proiect comun eșuează. Timpul din viață pe care i l-am acordat proiectului pare că a trecut fără folos; timpul care rămâne poate părea prea puțin. Dar în realizarea potențialului, de fapt, de el, adică de mine, mă bucur.
RăspundețiȘtergereLa fel pot să mă bucur de mine și în relații mai simple, de reușite mai mici, precum cele de la un început nou. Mereu pot fi gata de a porni la un nou drum, începutul unei călătorii poate fi orice pas, dacă mă știu același mereu, la fel de întreg, de suficient mie însumi; oricât de lung ar fi drumul de oricând încolo și chiar când se dovedește ori pare a nu fi dus nicăieri, a nu fi ajuns la un capăt. Mai mult decât îmi pot oferi singur, o altă persoană ori un grup social nu poate însemna pentru mine. La exterior ne oferim unii altora, doar, suport material. Când văd realizarea, materializarea potențialului mai importantă decât el însuși, decât mine însumi, visul devine atunci o imagine despre mine în lume, o proiecție a mea; iar fericirea devine legată de întreținerea acestei imagini și a suportului ei. Nici eu, pentru altă persoană, nu pot însemna mai mult decât își poate aceea oferi sieși. Eu nu pot oferi altcuiva, în afara oricăror aspecte materiale, decât pe sine.
RăspundețiȘtergereAșa văd, că ceea ce căutăm fiecare, de fapt, noi înșine suntem, și către regăsirea de sine a fiecăruia drumurile ni se îndreaptă. Oricărei alte opriri, oricărui zâmbet, i se adaugă, până când drumul trebuie să continue, ceva amărăciune. Dacă am fost lăsați în urmă, poate fi pentru ca celălalt să retrăiască o experiență, să participe la un același fel de relație într-un context nou, oferit de un al suport material, de o altă față și apoi iar și iar până când ceea ce poate cunoaște în acest fel despre sine nu va mai fi încăpător. Și atunci acea persoană se va apropia mai mult de destinație, de a se cunoaște cu adevărat, întreagă. Și până atunci și noi vom fi ajuns poate mai aproape de a ne ști suficienți nouă înșine. Iar ceea ce am avut împreună sau nu am avut își va fi păstrat valoarea de la acel moment al vieților noastre, de pe parcursul călătoriei fiecăruia înspre sine.
RăspundețiȘtergere