Viata este un miracol...este o framantare de ganduri,trairi,sentimente...viata este linia orizontului care separa ziua de noapte si lumina de intuneric ,o linie frumoasa care separa visul de realitate...viata este bucuria si
speranta unei clipe de fericire.Indrazneala de a visa,este dorinta de a trai!
Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.
Au funcționat! Vorbele dumneavoastră i-au adus sufletului aminte de răsărit! La început doar l-am admirat desfășurându-se, dincolo de cuvinte, la distanță, ca de obicei. Dar deoarece am crezut că ce vedeam e totul și poate pentru că nici nu aveam cum să adaug la întregul său, am intrat cu încercarea de a vă răspunde în acea frământare a firii din lungile ore până în zori. A trebuit să las în urmă lumina blândă a împăcării cu lumea, cu viața, și să înfrunt întunecimea unui vis încă nerealizat numai cu întuneric, pentru a ajunge de cealaltă parte a nopții. Sigur, la un moment dat nu mi-am mai putut da seama unde eram, ori dacă mă îndreptam undeva. Printre fragmentele de idei, printre cuvinte care nu se potriveau vreunui ritm am ajuns să mă rătăcesc. Singurul deznodământ de care eram sigur era renunțarea, posibilă în orice clipă. Dar avansasem destul dinspre sfârșitul strădaniilor mele încât să continui, chiar în necunoscut, doar prin determinarea de până atunci.
RăspundețiȘtergereVechile înțelegeri, flămânde, vechile amenințări venite să mă convingă, îmi dădeau și ele poate elan, amintindu-mi de suflet în timp li-l refuzam. Îmi îndrumau poate pașii în timp ce mă feream să calc în adâncurile perspectivelor ce le deschideau, ori hotărârea de a nu le ceda le-a făcut să se strângă treptat în forma unui obstacol mai mare, mai greu de acceptat, separându-se în întregime de locul unde eram, dând direcție tendinței mele. Lumea se împărțise iarăși în două, doar că acum eram cerul, spațiul nemărginit, și înaintea mea avea loc mișcarea fără întrerupere a forțelor ce vin la viață în oameni, fără justificare, fără alt sens afară de al existenței lor, fără un sens al vieții. Acolo, în mijlocul lor, trebuie că era și răspunsul pentru dumneavoastră, o forță îndreptându-se către lumină, o dorință a vieții însăși poate, crescând, răsfirându-se, încercând să cuprindă mai mult, dar nereușind să depășească tiparele, oricât de infinit combinate, ale naturii.
RăspundețiȘtergereEra începutul de vis, de fericire, o parte a mea la care am renunțat pentru libertate... Am căutat-o o vreme, încercând pe rând diferite forme de gând care i s-ar putea potrivi. Iar în acest timp, libertatea mi-a apărut, din ce în ce mai deslușit, foarte asemănătoare unui continuu început care nu devine nimic. Fericirea de a mă ști în tot ce cunosc nu atinge un vârf, nu crește și nu descrește, apare pe neașteptate când îmi amintesc de mine și la fel dispare când sunt distras de forme. Dar acest eu de care îmi amintesc e o reflexie. Prins între lumi, între cerul văzut de pe pământ și realitate, o parte din mine încă în mijlocul forțelor, restul din mine întins înspre stele îndepărtate, ale căror influențe nedeslușite nu și-au găsit încă locul între obișnuințele vieții de om, mă apropii de viață doar până unde se întinde linia orizontului. Cât de diferit este să am înțelegerea aceasta față de când eram copil, când doar mă bucuram de mine în lume fără să îmi dau seama...
RăspundețiȘtergereÎncepusem să mă întreb dacă am nevoie de acea parte a mea pentru a cunoaște libertatea în întregime, dacă merită riscul de a mă întoarce pentru ea între forțe, dacă ar putea fi nevoie să îmbrățișez una din ele, ca bucuria, dacă ar putea fi sensul ei la fel de suficient ca al libertății... În cercul care mă separa de lumea cunoscută poate că, până la urmă, n-aș fi intrat. Mă apropiasem însă destul de mult cred pentru ca intenția de a avea un prieten, cunoscându-i cuvintele ca și cum ar fi fost ale mele, să dea naștere unei trăiri, sau poate acea parte a mea, știindu-se căutată și, neschimbată de ani, fiindu-i mai ușor să mă recunoască, să-mi vină în întâmpinare. Ajunsesem pe scena unde mai înainte așteptam să se întâmple ceva. Parcă prin spatele ei, pe neștiute, lumina care îmi arăta toate acestea, s-a stins din vederea lucrurilor pentru a deveni un spot de cunoaștere nediferențiată din interior.
RăspundețiȘtergerePrimele raze au semănat prea mult cred cu alte începuturi de răspuns fără continuare, pentru a deosebi în ele speranța desprinsă din întunericul de sfârșit al frământării. Ori poate că, obosit de strădania aceasta, am trecut pentru puțin timp printr-un somn fără vise, fără vreo înțelegere. Această parte a răsăritului a trecut neobservată. În doar o clipă m-am aflat urcând cu soarele pe bolta cerului, cu repeziciunea din ultimele cuvinte ale dumneavoastră, sufletul fiindu-mi cuprins de o energie atât de puternică, atât de rar repetată de la sfârșitul copilăriei, încât uitasem că e posibil de invocat. Ochii-mi aprinși, în orice lucru înspre care se îndreptau reliefau lumină, iar în inimă îmi trezeau mereu noi nuanțe ale bucuriei. Mintea îmi era cuprinsă de un optimism în care totul părea posibil, orice reținere de mai înainte fiind înlăturată de abundența acestei energii generoase, imposibil de închipuit, de nerezumat în cuvinte, vie, de neînlocuit...
RăspundețiȘtergereA stat cu mine cât timp am fost singur. Intrând între oameni și energiile lor, am uitat-o. Poate că doar i-a scăzut din intensitate, însă, și e mereu prezentă, astfel, în mică măsură, în fericirea pe care mi-o pot crea singur când sunt în interacțiune cu lumea. Știu că e posibil să mă apropii de trăirea ei, la depărtare de oameni și de limitele exprimărilor noastre, în spații largi, în entuziasmul pe care mi-l pot trezi peisajele naturale, dar e atât de ușor să uit și asta. Atât de ușor să cred că de altceva am nevoie, pentru a simți că trăiesc cu adevărat, decât de viața însăși, că pot fi ori avea orice uitând de ea. Fără a ne simți susținuți de energia ei, existența oricăruia dintre noi, probabil, înseamnă mai mult doar dificultăți, doar forțe cărora trebuie să ne supunem și pe care trebuie să le învingem cu mult efort. Iar creațiile noastre, majoritatea, au darul să ne ascundă acest spirit, care în natură este redat la exteriorul oricărei creșteri prin armonie.
RăspundețiȘtergereO așa amplă strălucire a vieții a fost posibilă în mine, de data aceasta, prin intermediul hotărârii de a avea o trăire ca răsăritul. Nu pot ști cât de curând se va întoarce, însă mă pot pregăti pentru ea știind viața înainte de orice tendință înspre ceva al lumii, între mine și mine, întregind orice experiență, orice cunoaștere, prin posibilitățile ei nesfârșite care iau formă continuu, dincolo de ceea ce cunoaștem cu înțelegerea, în spațiul viselor. Mă pregătesc punând suflet, înălțându-l asemenea unui soare pe cerul gol, fără țintă, fără sfârșit, unde mă pot recunoaște în întregime, prin imaginație, până unde străbate lumina. Este un fel de a trăi: între libertatea privitului dincolo de necesitate și libertatea de acțiune pe care o oferă energia deplină a vieții, între părți ale mele aflate în infinit și în finit, între a fi eu cu mine și eu între ceilalți. E viața ca un răspuns dat unui prieten în care ai încredere.
RăspundețiȘtergere