Vine o zi in viata ta cand simti ca esti dezamagit...si nu este o dezamagire care vine din partea oricui,ea vine din partea prietenilor.Tu vrei sa nu iei in seama ,ca poate te gandesti ca ar fi un accident,ca fiecare om greseste,vrei sa rezisti din toate puterile tale chiar daca simti ca inima iti este facuta tandari si mergi mai departe. Dar apare acel moment cand simti ca s-a umplut paharul...si apoi nu poti sa uiti sau sa treci usor peste acest incident.Parca este ca un blestem sa nu pot uita lucrurile neplacute care apar in viata mea Intotdeauna iau acea amintire cu toate sentimentele care i-au urmat si o inchid intr-o camaruta ascunsa din sufletul meu...si acolo ramane pentru ca nu pot sa uit.Poate ca sunt eu prea perfectionista si sunt atenta la detalii...si cand te gandesti ca viata se construieste din detalii,pe care din pacate nu le poti ignora la nesfarsit.
Odată, când și eu duceam așteptări neîndeplinite, când alegeri ale unei anumite persoane, în imaginea căreia investisem din cele mai înalte simțiri de care eram capabil, determinau sufletul să se retragă din lume pentru a proteja idealul de frumusețe, și eu am trăit, pentru o vreme, într-o asemenea cămăruță a inimii, de unde nu aveam cum ieși, încotro, fără ușă, fără fereastră, cu mult loc liber pe lângă puținele tablouri cu amintiri, prea mult ca să îmi pot imagina că viitorul va fi destul de diferit de trecut încât să fie umplut tot albul pereților. Era un alt fel de eu decât cel de împărtășit cu prieteni, un alt fel de iubire între oameni, dar tot imposibilă, inima-mi tot arzând, tot dându-mi răgaz să mă odihnesc doar când devenea, iar și iar, de cenușă. Și eu vedeam un blestem în a nu-mi putea dezlega sentimentele când deveniseră căi pentru a simți durere. Cred că se poate spune că vă înțeleg, deși nu mai există acum condițiile pentru a trece printr-o suferință ca a dumneavoastră.
Dacă ați dori să vă aduceți aminte și de Andrei cel de acum pe lângă acei prieteni care au dezamăgit, nu l-ați putea găsi în spațiul îngust al ramei cu amintirea. Ar trebui să vă închipuiți, în locul unuia din pereți, o fereastră, de unde se poate vedea numai cerul plin de lumină, fără vreun nor a cărui formă să poată fi îndrăgită, să supere, să plictisească, ori să fie indiferentă. Să fiu eliberat de suferință, să aflu, independent de altcineva, ori de vreun lucru, chiar de al meu, fericirea, aceste dorințe, se pare, mi-au definit desfășurarea destinului. Începând din acest loc unde mă aflu acum, oamenii ar avea împreună o altfel de viață, lumea noastră ar fi altfel. Între altele, nu ar mai fi posibil ca un prieten să dezamăgească. Nu cunosc altă cale de a ajunge acolo, însă, decât de unul singur, renunțând, de câte ori e nevoie, la fiecare obstacol, la orice poate conduce la o nemulțumire, a noastră ori a celor din jur considerați în locul nostru; chiar dacă obstacol e visul despre un fel de fericire între ceilalți.
Odată, când și eu duceam așteptări neîndeplinite, când alegeri ale unei anumite persoane, în imaginea căreia investisem din cele mai înalte simțiri de care eram capabil, determinau sufletul să se retragă din lume pentru a proteja idealul de frumusețe, și eu am trăit, pentru o vreme, într-o asemenea cămăruță a inimii, de unde nu aveam cum ieși, încotro, fără ușă, fără fereastră, cu mult loc liber pe lângă puținele tablouri cu amintiri, prea mult ca să îmi pot imagina că viitorul va fi destul de diferit de trecut încât să fie umplut tot albul pereților. Era un alt fel de eu decât cel de împărtășit cu prieteni, un alt fel de iubire între oameni, dar tot imposibilă, inima-mi tot arzând, tot dându-mi răgaz să mă odihnesc doar când devenea, iar și iar, de cenușă. Și eu vedeam un blestem în a nu-mi putea dezlega sentimentele când deveniseră căi pentru a simți durere. Cred că se poate spune că vă înțeleg, deși nu mai există acum condițiile pentru a trece printr-o suferință ca a dumneavoastră.
RăspundețiȘtergereDacă ați dori să vă aduceți aminte și de Andrei cel de acum pe lângă acei prieteni care au dezamăgit, nu l-ați putea găsi în spațiul îngust al ramei cu amintirea. Ar trebui să vă închipuiți, în locul unuia din pereți, o fereastră, de unde se poate vedea numai cerul plin de lumină, fără vreun nor a cărui formă să poată fi îndrăgită, să supere, să plictisească, ori să fie indiferentă. Să fiu eliberat de suferință, să aflu, independent de altcineva, ori de vreun lucru, chiar de al meu, fericirea, aceste dorințe, se pare, mi-au definit desfășurarea destinului. Începând din acest loc unde mă aflu acum, oamenii ar avea împreună o altfel de viață, lumea noastră ar fi altfel. Între altele, nu ar mai fi posibil ca un prieten să dezamăgească. Nu cunosc altă cale de a ajunge acolo, însă, decât de unul singur, renunțând, de câte ori e nevoie, la fiecare obstacol, la orice poate conduce la o nemulțumire, a noastră ori a celor din jur considerați în locul nostru; chiar dacă obstacol e visul despre un fel de fericire între ceilalți.
RăspundețiȘtergere