Astazi am sa va povestesc despre profesoarele mele de pian...am avut
doua la numar. Inca din prima clasa din viata mea de scolarita ,prima a
fost o frantuzoaica cu care am lucrat vreo doi ani...era cam exigenta,de
cate ori greseam ma lovea cu o bagheta peste degete...bine ca nu ma
durea...iar cand eram o eleva silitoare ma recompensa cu bomboane si
pere din propia gradina. A doua a fost o nemtoaica frumoasa ...cu care
am avut o relatie speciala de suflet pana in ziua de azi...acum stau si
ma gandesc cum le-a sectectat parintii mei! Ieri dupa amiaza am trecut
pe la profesoara mea de pian,o doamna distinsa peste care anii au trecut
prea repede...profesoara mea a ramas singura,nu mai are familie. De
fiecare data mi se rupe inima cand privesc spre ea,mai ales cand vad ca
cei din jur au uitat-o....si au fost multi,numai generatii de elevi daca
socotim la numar. Propia ei familie nu mai exista...cred ca nimic nu
este mai dureros!
Daca stai sa-i asculti povestile de viata,durerile,inima ti se rupe in
doua. De fiecare data cand trec pe la doamna mea profesoara este lege
sa cantam o piesa la patru maini...pentru ea pianul a insemnat viata,cu
toate ca degetele ei care o viata intreaga au alunecat voioase pe
clapele pianului,acum erau obosite...parca prea obosite. Cu fiecare nota
cantata de degetele sale,ii simteam sufletul framantat...ochii ii
lacrimau,iar degetele vorbeau despre durere...o durere sufleteasca care a
lasat urme vizibile. Atunci eu efectiv nu am mai rezistat sa termin
piesa...am simtit efectiv o durere in inima pentru ca stiam ca doamna a
obosit de atatia ani...m-am consolat cu gandul ca viata merge
inainte...am inchis incet usa apartamentului si odata cu ea mi-am promis
ca nu voi inchide niciodata cutia cu amintiri.
Mi-am dorit și eu multă vreme o asemenea legătură de suflet. Am oferit-o eu diferitor oameni însă rezultatul, de-a lungul anilor, a fost, dincolo de suferința nerealizării, doar o imagine despre mine în legătură cu ceilalți. Până la urmă s-a ajuns la a avea această legătură cu mine însumi. Vă înțeleg sentimentele, am trecut pe acolo, am trăit acolo, însă acum ele sunt o lume în care eu, cu fericirea pe care mi-o oferă cunoașterea despre sine independentă de orice imagini, nu mai am loc. Când, uitând de mine, mă găsesc iar în mijlocul ei, mă simt complet străin și să ies de acolo e cel mai natural lucru, singurul de făcut. Este ca o scenă într-un glob de sticlă, pe care îl țin în palmă și în care mi se reflectă zâmbetul către mine. Să văd un prieten apropiat în dumneavoastră a fost, se pare, ultima treaptă înainte de a ajunge la această realizare interioară.
Mi-am dorit și eu multă vreme o asemenea legătură de suflet. Am oferit-o eu diferitor oameni însă rezultatul, de-a lungul anilor, a fost, dincolo de suferința nerealizării, doar o imagine despre mine în legătură cu ceilalți. Până la urmă s-a ajuns la a avea această legătură cu mine însumi. Vă înțeleg sentimentele, am trecut pe acolo, am trăit acolo, însă acum ele sunt o lume în care eu, cu fericirea pe care mi-o oferă cunoașterea despre sine independentă de orice imagini, nu mai am loc. Când, uitând de mine, mă găsesc iar în mijlocul ei, mă simt complet străin și să ies de acolo e cel mai natural lucru, singurul de făcut. Este ca o scenă într-un glob de sticlă, pe care îl țin în palmă și în care mi se reflectă zâmbetul către mine. Să văd un prieten apropiat în dumneavoastră a fost, se pare, ultima treaptă înainte de a ajunge la această realizare interioară.
RăspundețiȘtergere