Totalul afișărilor de pagină

duminică, 17 aprilie 2016

Daca stai sa-i asculti povestile ...

Astazi am sa va povestesc despre profesoarele mele de pian...am avut doua la numar. Inca din prima clasa din viata mea de scolarita ,prima a fost o frantuzoaica cu care am lucrat vreo doi ani...era cam exigenta,de cate ori greseam ma lovea cu o bagheta peste degete...bine ca nu ma durea...iar cand eram o eleva silitoare ma recompensa cu bomboane si pere din propia gradina. A doua a fost o nemtoaica frumoasa ...cu care am avut o relatie speciala de suflet pana in ziua de azi...acum stau si ma gandesc cum le-a sectectat parintii mei!  Ieri dupa amiaza am trecut pe la profesoara mea de pian,o doamna distinsa peste care anii au trecut prea repede...profesoara mea a ramas singura,nu mai are familie. De fiecare data mi se rupe inima cand privesc spre ea,mai ales cand vad ca cei din jur au uitat-o....si au fost multi,numai generatii de elevi daca socotim la numar.  Propia ei familie nu mai exista...cred ca nimic nu este mai dureros!

 Daca stai sa-i asculti povestile de viata,durerile,inima ti se rupe in doua. De fiecare data  cand trec pe la doamna mea profesoara este lege sa cantam o piesa la patru maini...pentru ea pianul a insemnat viata,cu toate ca degetele ei care o viata intreaga au alunecat voioase pe clapele pianului,acum erau obosite...parca prea obosite. Cu fiecare nota cantata de degetele sale,ii simteam sufletul framantat...ochii ii lacrimau,iar degetele vorbeau despre durere...o durere sufleteasca care a lasat urme vizibile.  Atunci eu efectiv nu am mai rezistat sa termin piesa...am simtit efectiv o durere in inima  pentru ca stiam  ca doamna a obosit de atatia ani...m-am consolat cu gandul ca viata merge inainte...am inchis incet usa apartamentului si odata cu ea mi-am promis ca nu voi inchide  niciodata cutia cu amintiri.

Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.

Un comentariu:

  1. Mi-am dorit și eu multă vreme o asemenea legătură de suflet. Am oferit-o eu diferitor oameni însă rezultatul, de-a lungul anilor, a fost, dincolo de suferința nerealizării, doar o imagine despre mine în legătură cu ceilalți. Până la urmă s-a ajuns la a avea această legătură cu mine însumi. Vă înțeleg sentimentele, am trecut pe acolo, am trăit acolo, însă acum ele sunt o lume în care eu, cu fericirea pe care mi-o oferă cunoașterea despre sine independentă de orice imagini, nu mai am loc. Când, uitând de mine, mă găsesc iar în mijlocul ei, mă simt complet străin și să ies de acolo e cel mai natural lucru, singurul de făcut. Este ca o scenă într-un glob de sticlă, pe care îl țin în palmă și în care mi se reflectă zâmbetul către mine. Să văd un prieten apropiat în dumneavoastră a fost, se pare, ultima treaptă înainte de a ajunge la această realizare interioară.

    RăspundețiȘtergere