Am plâns. Pentru toate motivele posibile. Lacrimile vin din suflet și se duc tot acolo, vindecându-l. E un paradox. Dar e cât se poate de adevărat.
Am fugit. Și de oameni și de mine însumi. Apoi am învățat să-i accept și să mă accept. Și totuși, mai am momente când fug. Mai ales de mine."
-sursa-https://www.facebook.com/momenteinviata/-
gabriella.
Fericire. Nimic mai puțin. Un cer senin unde să fie liber sufletul. Lumea aceasta, ca o colivie, are barele de metal dur însă fără viață. Și el e viață. Iar și iar se sacrifică lovindu-se de bare și renaște pentru a încerca din nou să treacă dincolo. După atâtea încercări, devine metalul altceva decât masă inertă? devine sufletul alt fel decât delicat? Ce însemnăm noi, spirite ale coliviei, pentru a merita acest sacrificiu fără de sfârșit? Căldura și frigul, luminile dimineții, după-amiezei și-amurgului și întunericul stelelor, ne străbat iar și iar, făcându-ne când înțelepți, când naivi, când dornici, când reticenți, când una, când alta. Mai sunt și alte schimbări, desigur. Dar nu au nici o legătură cu sufletul: mai suntem și apă și grăunțe și un ziar pe podeaua coliviei pe care se pot citi alte lucruri când e schimbat, mai suntem și curenți de aer trecând unii pe lângă ceilalți, fiecare cu aroma lui crezută specială.
RăspundețiȘtergereMai suntem și amintirile omului care a venit, cu diferite chipuri, aproape de colivie și a căutat să atingă sufletul. Dar sufletul vrea doar să fie liber, să fie fericit. Iar noi... nouă ne sunt încă atât de dragi barele. Ne tot naștem cu poftă de metal. Oare ce ar fi colivia fără noi? ...”Să iubesc! Să iubesc!” se tot aude zborul scurt al sufletului, înainte de a cădea din nou. Cât mai trebuie să se sacrifice în locul nostru oare? ...Câteodată obosește și rămâne pe jos, printre resturile hranei insuficient de potrivită pentru interiorul său delicat, unde adoarme și dorul de zbor devine un vis. Îl recunoaștem în imaginație dar câți dintre noi, chiar și acolo, putem să-i oferim mai mult decât un concept despre colivie, pe care ne-am străduit să ni-l formăm ”ca să îi facem față”? ...Iar când timpul nostru se va fi sfârșit, sufletul ne va spune poate din ochi: ”De ce nu mi-ai dat drumul? Doar în viață puteam fi fericiți...”
RăspundețiȘtergereE drept, pentru mulți dintre noi, omul aduce în colivie un suflet pereche și cerul se face mic între ele ca să zboare cu inimile. Iar noi ne alegem cu un coleg de colivie. Alții doar ne apropiem coliviile ca să ne poată părea sufletele aproape. Și sufletul uită pentru o vreme să se mai sacrifice, sau noi uităm. Noi uităm oricum că există, când nu îi mai putem suporta încercările. Preferăm să uităm de fericire pentru că nu știm cum să o atingem, ca să avem încredere să dăm drumul barelor, să nu mai tânjim după siguranța gustului cunoscut de metal. ...Sufletul meu, dacă aș reuși să mă prind odată în mișcarea aripilor tale! Mi-e atât de dor și mie de libertate...
RăspundețiȘtergere