Intotdeauna am crezut ca cele mai bune ganduri frumoase ale unui om
sunt ca niste pietre pretioase...ele se nasc si cresc la caldura
sufletului .Cele bune sunt ascunse bine in suflet si se transforma in
vise pe care cu siguranta se vor indeplini. Totul depinde de noi
...depinde cat de mult credem in ele .Eu cred in visele mele si mai ales
in puterea gandului meu, pentru ca am ales sa-mi dezbrac sufletul de
tristete si sa imi adun in pumni lacrimi de fericire.
...Am închis ochii. Soarele trecuse de partea cealaltă a inimii, unde doar rugăciunile ajung, iar restul de lumină, imitând depărtarea stelelor, era destulă doar cât să văd până la capătul lumii dinafară. Am coborât urmărind cu mâna trăsăturile împietrite ale feței peretelui. Nici nu plângea, nici nu râdea... M-am oprit. Pentru o clipă am avut presimțirea un hău. Am inspirat aerul rece, plin de umbre și am împins peretele. Eram doar eu din nou, acum. Și de jur împrejur, până cine știe unde, puteam bănui întinderea tărâmului subteran al aproape-gândurilor frumoase.
Undeva sus, dincolo de altitudinea pâna la care ajung animalele curajoase pe ultimul drum, vârful muntelui se oprise puțin deasupra norilor ca să-i întindă soarelui sculpturile sale de gheață. Între ele, arta până la care omul poate să urce cu intelectul așteaptă să fie și ea sublimată și ridicată la cer. A fost o vreme când muntele atingea cerul singur, într-o coloană de foc. De mult însă pământul nu s-a mai cutremurat. Aici jos, doar căldura tensiunilor prinse în stâncă mai palpită când și când. Ca acum când sufletul mă știe întors în căutarea unor dorințe prețioase.
”Este destul (-e -tul) să fiu om? (-iu -om? -om -m)” Dintr-o parte mi s-a părut că ecoul a întâlnit un alt glas, scurt, ascuțit. Am căutat să mă îndrept înspre el. Pășeam cu grijă cercetând fiecare loc cu piciorul înainte să calc. Peste tot erau forme imperfect inspirate de vise, din lavă răcită și, ca să nu le tulbur liniștea, ca să nu creadă iar în mine, căutam să nu le ating. Câteodată însă nu aveam de ales și încercam măcar să nu le stric, potrivindu-mă lor, eu omul, cât de bine puteam. Dar nu se trezeau. Doar treceau cu un oftat dintr-o lume abia închipuită în alta.
Erau doar picături... Prima care m-a atins mi-a amintit de copilărie, de când mă îndrăgostisem de natură. A doua a fost despre o altfel de dragoste de mult mai târziu. Una apoi a făcut să apară imagini din vise de adolescent, despre tărâmuri fantastice. Apoi una iar despre copilărie, din primele zile când am văzut lumea scăldată în lumină. Ai zice că un fir de apă al destinului ar curge în ordine, însă aici jos nu mai știi decât unde ești la un moment dat și unde ai fost de curând, înainte să îți pierzi iarăși simțul direcției. Picăturile cad la întâmplare, mereu înainte, la picioarele sufletului.
Am încercat să strâng câteva în căușul palmelor. Câte să fi fost? Nici măcar cât să apuc să mă oglindesc în ele, la lumina amintirii care ar fi durat cel mai mult. S-au schimbat în praf înainte să le pot duce la unul dintre aproape-vise, să îl întreb: ”Tu ești?” Viață, te ascunzi de mine... Ce îți sunt eu, decât o altă forță menită să înainteze orbește în acest regat subteran al sfârșiturilor, al începuturilor... Am apucat una dintre forme și am ridicat-o înspre picături. Un ecou slab. De ajuns, mi-am zis. Mai mult de atât nu știu să se poată apropia înăuntru părțile frumuseții.
M-am îndreptat către ieșire ținând ochii închiși, fără să mai caut să nu tulbur vreun vis. Când am simțit cerul deasupra am ridicat aproape-gândul frumos să-l vadă soarele: ”Uite! Asta e lumea.” Și mi l-am potrivit cât de bine am putut. Apoi am căutat să privesc, întâi puțin, printre gene. Dorința era acolo, cam nehotărâtă, ținându-se strâns de mine. Am deschis ochii cu încetul, ca să mă bucur de toate culorile ei ca sub lumina unui răsărit. Nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci. Asemenea pietre prețioase nu cresc pe pământ. Dar știți, viața este prea scurtă ca să îmi pese.
...Am închis ochii. Soarele trecuse de partea cealaltă a inimii, unde doar rugăciunile ajung, iar restul de lumină, imitând depărtarea stelelor, era destulă doar cât să văd până la capătul lumii dinafară. Am coborât urmărind cu mâna trăsăturile împietrite ale feței peretelui. Nici nu plângea, nici nu râdea... M-am oprit. Pentru o clipă am avut presimțirea un hău. Am inspirat aerul rece, plin de umbre și am împins peretele. Eram doar eu din nou, acum. Și de jur împrejur, până cine știe unde, puteam bănui întinderea tărâmului subteran al aproape-gândurilor frumoase.
RăspundețiȘtergereUndeva sus, dincolo de altitudinea pâna la care ajung animalele curajoase pe ultimul drum, vârful muntelui se oprise puțin deasupra norilor ca să-i întindă soarelui sculpturile sale de gheață. Între ele, arta până la care omul poate să urce cu intelectul așteaptă să fie și ea sublimată și ridicată la cer. A fost o vreme când muntele atingea cerul singur, într-o coloană de foc. De mult însă pământul nu s-a mai cutremurat. Aici jos, doar căldura tensiunilor prinse în stâncă mai palpită când și când. Ca acum când sufletul mă știe întors în căutarea unor dorințe prețioase.
RăspundețiȘtergere”Este destul (-e -tul) să fiu om? (-iu -om? -om -m)” Dintr-o parte mi s-a părut că ecoul a întâlnit un alt glas, scurt, ascuțit. Am căutat să mă îndrept înspre el. Pășeam cu grijă cercetând fiecare loc cu piciorul înainte să calc. Peste tot erau forme imperfect inspirate de vise, din lavă răcită și, ca să nu le tulbur liniștea, ca să nu creadă iar în mine, căutam să nu le ating. Câteodată însă nu aveam de ales și încercam măcar să nu le stric, potrivindu-mă lor, eu omul, cât de bine puteam. Dar nu se trezeau. Doar treceau cu un oftat dintr-o lume abia închipuită în alta.
RăspundețiȘtergereErau doar picături... Prima care m-a atins mi-a amintit de copilărie, de când mă îndrăgostisem de natură. A doua a fost despre o altfel de dragoste de mult mai târziu. Una apoi a făcut să apară imagini din vise de adolescent, despre tărâmuri fantastice. Apoi una iar despre copilărie, din primele zile când am văzut lumea scăldată în lumină. Ai zice că un fir de apă al destinului ar curge în ordine, însă aici jos nu mai știi decât unde ești la un moment dat și unde ai fost de curând, înainte să îți pierzi iarăși simțul direcției. Picăturile cad la întâmplare, mereu înainte, la picioarele sufletului.
RăspundețiȘtergereAm încercat să strâng câteva în căușul palmelor. Câte să fi fost? Nici măcar cât să apuc să mă oglindesc în ele, la lumina amintirii care ar fi durat cel mai mult. S-au schimbat în praf înainte să le pot duce la unul dintre aproape-vise, să îl întreb: ”Tu ești?” Viață, te ascunzi de mine... Ce îți sunt eu, decât o altă forță menită să înainteze orbește în acest regat subteran al sfârșiturilor, al începuturilor... Am apucat una dintre forme și am ridicat-o înspre picături. Un ecou slab. De ajuns, mi-am zis. Mai mult de atât nu știu să se poată apropia înăuntru părțile frumuseții.
RăspundețiȘtergereM-am îndreptat către ieșire ținând ochii închiși, fără să mai caut să nu tulbur vreun vis. Când am simțit cerul deasupra am ridicat aproape-gândul frumos să-l vadă soarele: ”Uite! Asta e lumea.” Și mi l-am potrivit cât de bine am putut. Apoi am căutat să privesc, întâi puțin, printre gene. Dorința era acolo, cam nehotărâtă, ținându-se strâns de mine. Am deschis ochii cu încetul, ca să mă bucur de toate culorile ei ca sub lumina unui răsărit. Nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci. Asemenea pietre prețioase nu cresc pe pământ. Dar știți, viața este prea scurtă ca să îmi pese.
RăspundețiȘtergere