Daca
noi am putea picta lumea ,oare cum am picta-o ...daca noi am putea tese stele din insusi materia sufletului nostru
oare ce forma i-am da? Atunci cand noi privim in sufletul celuilalt
vedem aceeasi lume, acelasi soare ,acelasi rasarit
,acelasi apus ,acelasi inceput...acelasi infinit Toate sunt contopite intr-un
singur suflet in care celalalt vede si simte un univers pe care
doreste mereu sa-l priveasca ,sa-l inteleaga ,sa-l iubeasca si sa-i
daruiasca cele mai frumoase clipe .Trezirea brusca la
adevarata identitate a sufletului, te scoate in afara timpului.Este ca
atunci cand simti ca toata lumea e a ta si efectiv nu-ti
lipseste nimic.Nu mai ai nevoie de nimic din exterior pentru ca ai deja
totul in interior...si ca prin minune dispare frica de a pierde.De ceva
timp, am aflat ca exista o vointa divina care e mai presus de vointa
noastra. Cand unele lucruri se petrec altfel decat mi-am propus, imi
spun: ce
vrea de fapt universul sa-mi comunice.Poate este timpul sa fiu mai
atenta la mine.Daca stau sa analizez cat daruiesc intr-o zi,stiu ca nu
este prea mult…realizez
cat de mult ma acapareaza treburile cotidiene, cursurile....uit de mine
uneori,.desi un zambet poate lumina chipul si
ziua cuiva.Oare este atat de greu sa daruiesti un zambet? Nimic nu este
greu in lumea noastra...asa ca de astazi imi propun sa zambesc mai des
si in orice situatie.
Dacă începem să pictăm, probabil că linia zâmbetului este printre primele lucruri pe care trebuie să le încercăm. Dar din asemenea linii adunate nu ne putem aștepta decât cel mult la o schiță sumară a unei capodopere a relațiilor între oameni. Știu că putem zâmbi fără efort, doar fiind într-un mod corect la interior. Dacă ne predispunem să vedem frumosul din ceilalți, putem, însă astfel devenim pictori ucenici doar. Iar ca să ajungem să pictăm cu adevărat este nevoie de mai mult decât să ne străduim, storcând tuburi de culori din sufletul nostru. Față de un suflet de care avem siguranța să ne deschidem sufletul, desigur, pictura este deja acolo, în fața noastră, și nu ne rămâne decât să o admirăm, să ne bucurăm de ea. Dar față de ceilalți oameni, față de mulțimea oamenilor, pictura este o artă pierdută pe care trebuie să o descoperim fără să putem învăța unii de la ceilalți.
De multe ori nici nu s-ar putea să pictăm pentru că pânzele noastre sunt boțite, vârfurile de pensulă uscate, întărite chiar ca niște arme, culorile amestecate, apa murdară. Pentru ca pictura să aibă loc între doi străini este nevoie ca fiecare să se apropie de celălalt pregătit pentru aceasta: gata să interacționeze prin ceea ce poate fi mai bun prin sine. Prin sine, nu al său, fără altă plăcere decât cea a picturii care are loc, la care am învățat să renunțăm. Dar la a ne asuma imperfecțiunea picturii nu avem cum să renunțăm - altfel nu am mai căuta să ne pregătim și picturile posibile nouă ar rămâne la un anumit grad de nereușită. E nevoie chiar de mai mult pentru ca o pictură, chiar simplă, să fie cât de cât frumoasă: E nevoie ca între oameni să se stabilească o armonie a posibilităților de exprimare. Este nevoie, de exemplu, ca amândoi să caute același rafinament intelectual. Iar adesea tiparele de relaționare de la exterior limitează ceea ce poate fi pictat și numai cu imaginația putem ști dincolo de ele.
Trăirile interioare pot fi frumoase, însă singura trăire de care cred că avem nevoie este cea care poate fi numită: în mod corect; ce mai simțim noi are un rol secundar. De aici doar poate începe schimbarea în afară, de la o pânză curată. Pentru a avea frumusețe între noi, în afară, este mai întâi nevoie de ordine înăuntru, culminând cu acordarea la ceva mai mult decât noi. Dar ați observat cât de mulți oameni au grijă să fie frumos într-un spațiu doar al lor, aflat în separare de ceilalți oameni, cum ar fi mașina proprie sau apartamentul propriu, iar restul este pentru ei un loc al gunoaielor, al mizeriei? Și spiritul acestei mizerii ajunge și în relațiile dintre ei. Locul unde trebuie să avem grijă să fie frumos este interiorul. Acolo, dacă este ordine, dacă suntem în mod corect, nu putem fi separați de ceilalți oameni. Și atunci spiritul gunoaielor nu mai are loc între noi. Atunci îi poate lua locul spiritul artei vieții.
Să ajungem până acolo încât să ne permitem să simțim că timpul se oprește între noi și oricare om mai mult de o clipă, totuși, presupune serioase schimbări sociale în toată lumea. Timpul este ceva pe care se bazează interacțiunile noastre de alt fel decât afective. Cine știe? Poate că sentimentul acesta frumos ne este dat ca să știm cum vrea divinitatea să fie lucrurile cândva, într-un viitor foarte îndepărtat. Poate cândva vom fi toți capabili să trăim în mod corect începând din interior și vom adapta interacțiunile dictate de necesitățile vieții în lumea materială la cerințele spiritului. Va fi atunci pe pământ ca în Cer. Iar noi vom fi pe cât de frumoși pot fi sufletele noastre dăruite de Sus.
Relaxare si cea mai buna dispozitie !
RăspundețiȘtergereMultumesc !
Dacă începem să pictăm, probabil că linia zâmbetului este printre primele lucruri pe care trebuie să le încercăm. Dar din asemenea linii adunate nu ne putem aștepta decât cel mult la o schiță sumară a unei capodopere a relațiilor între oameni. Știu că putem zâmbi fără efort, doar fiind într-un mod corect la interior. Dacă ne predispunem să vedem frumosul din ceilalți, putem, însă astfel devenim pictori ucenici doar. Iar ca să ajungem să pictăm cu adevărat este nevoie de mai mult decât să ne străduim, storcând tuburi de culori din sufletul nostru. Față de un suflet de care avem siguranța să ne deschidem sufletul, desigur, pictura este deja acolo, în fața noastră, și nu ne rămâne decât să o admirăm, să ne bucurăm de ea. Dar față de ceilalți oameni, față de mulțimea oamenilor, pictura este o artă pierdută pe care trebuie să o descoperim fără să putem învăța unii de la ceilalți.
RăspundețiȘtergereDe multe ori nici nu s-ar putea să pictăm pentru că pânzele noastre sunt boțite, vârfurile de pensulă uscate, întărite chiar ca niște arme, culorile amestecate, apa murdară. Pentru ca pictura să aibă loc între doi străini este nevoie ca fiecare să se apropie de celălalt pregătit pentru aceasta: gata să interacționeze prin ceea ce poate fi mai bun prin sine. Prin sine, nu al său, fără altă plăcere decât cea a picturii care are loc, la care am învățat să renunțăm. Dar la a ne asuma imperfecțiunea picturii nu avem cum să renunțăm - altfel nu am mai căuta să ne pregătim și picturile posibile nouă ar rămâne la un anumit grad de nereușită. E nevoie chiar de mai mult pentru ca o pictură, chiar simplă, să fie cât de cât frumoasă: E nevoie ca între oameni să se stabilească o armonie a posibilităților de exprimare. Este nevoie, de exemplu, ca amândoi să caute același rafinament intelectual. Iar adesea tiparele de relaționare de la exterior limitează ceea ce poate fi pictat și numai cu imaginația putem ști dincolo de ele.
RăspundețiȘtergereTrăirile interioare pot fi frumoase, însă singura trăire de care cred că avem nevoie este cea care poate fi numită: în mod corect; ce mai simțim noi are un rol secundar. De aici doar poate începe schimbarea în afară, de la o pânză curată. Pentru a avea frumusețe între noi, în afară, este mai întâi nevoie de ordine înăuntru, culminând cu acordarea la ceva mai mult decât noi. Dar ați observat cât de mulți oameni au grijă să fie frumos într-un spațiu doar al lor, aflat în separare de ceilalți oameni, cum ar fi mașina proprie sau apartamentul propriu, iar restul este pentru ei un loc al gunoaielor, al mizeriei? Și spiritul acestei mizerii ajunge și în relațiile dintre ei. Locul unde trebuie să avem grijă să fie frumos este interiorul. Acolo, dacă este ordine, dacă suntem în mod corect, nu putem fi separați de ceilalți oameni. Și atunci spiritul gunoaielor nu mai are loc între noi. Atunci îi poate lua locul spiritul artei vieții.
RăspundețiȘtergereSă ajungem până acolo încât să ne permitem să simțim că timpul se oprește între noi și oricare om mai mult de o clipă, totuși, presupune serioase schimbări sociale în toată lumea. Timpul este ceva pe care se bazează interacțiunile noastre de alt fel decât afective. Cine știe? Poate că sentimentul acesta frumos ne este dat ca să știm cum vrea divinitatea să fie lucrurile cândva, într-un viitor foarte îndepărtat. Poate cândva vom fi toți capabili să trăim în mod corect începând din interior și vom adapta interacțiunile dictate de necesitățile vieții în lumea materială la cerințele spiritului. Va fi atunci pe pământ ca în Cer. Iar noi vom fi pe cât de frumoși pot fi sufletele noastre dăruite de Sus.
RăspundețiȘtergere