Mereu suntem tentati sa spunem ca speranta este cea care moare
ultima,dar sunt cazuri cand pur si simplu ea te darama...visam atatea
lucruri frumoase...pana cand iti dai seama ca realitatea este alta,poate
prea dura. Este dureros cand realizezi ca timpul trece si ca la un
moment dat afli ca nu ai facut nimic din tot ce ti-ai propus...dar si
mai dureros este sa-ti privesti trecutul si sa ti-l imaginezi
altfel...si atunci spui ca viata este nedreapta...dar tot tu te
imbarbatezi si continui sa speri ca intr-o zi soarele rasare...iar
speranta nu moare niciodata...apoi descoperi o gramada de minunatii care
ar putea sa te faca sa vezi viata altfel si sa inveti sa pretuiesti
fiecare clipa care trece.
...Vis frumos, tu ești despre mine, doar despre mine. Tu ești eu, de fapt, nu-i așa? Tu ești eu cu adevărat. Ești motivul pentru care m-am născut, diferit, despărțit de mine: să mă pot descoperi iar, într-un fel nou, mereu nou, să mă pot bucura că mă regăsesc. Visule, tu ești mereu începutul celei mai frumoase povești de dragoste: dragostea mea pentru mine cel din toate lucrurile și ființele. Iubire, iubire, viața nu are alt rost. Și totuși... Acestea să fie jocurile? Acestea să fie oare cadourile și ornamentele de sărbătoare? Ce am făcut aici... Ce este realitatea aceasta dură care mă îndeamnă să sufăr? ...Să fi vrut eu...să uit de mine? ...de tot?! ...eu? Nu... nu eu, nu aș fi putut eu să născocesc ura față de mine.
Realitatea... realitatea care e dură era menită să îmi fie sprijin, ceva care să mă ajute să mă regăsesc. Nu o mașinărie în care să ajung una din piese. Nu plasă de păianjen în care să fiu prins spre amăgirea foamei altor euri, cumva orbite, oprite din urmarea visului. Nu un noroi din care să nu pot ieși, mai potrivit unor statui de lut, de carne, de materie moartă. Realitatea aceasta pe care ne străduim s-o învățăm până ne umple toată înțelegerea, ori altfel nu am supraviețui (!), realitatea solicitantă în care de mult nu mai participăm doar la egalitatea de șanse a tuturor, ci am ajuns cumva în competiție pentru dreptul la fericire, realitatea prin care privim în gol, în feluri fără număr, e o greșeală, doar o greșeală pentru care nu reușim să ne iertăm.
Speranță va tot exista cât o fărâmă de conștiență în oameni rezistă întunecării. E minimul fără de care lumea s-ar sfârși; dinăuntru sau din afară, nu contează. Este mesajul păstrat în dezvoltarea omului, care e mai întâi copil, încântat și în armonie; și totuși, copilăria e încadrată în viața socială ca ceva separat, o fază trecătoare. Speranța e ca o pasăre mică, zburând între ramurile noastre și cer, întorcându-se să ne cânte despre cât este de frumos. De am crește odată... De nu ne-am mai trage în jos cu rădăcinile încâlcite, agățându-ne unii de ceilalți în întuneric, în loc să ne întindem ramurile, să formeze stoluri de păsări mici zburând între un cer și altul... Dacă am încerca să ne ajutăm unii pe ceilalți să trăim visul! Fiecare iubește doar ceva al lui.
Vis, vis frumos, timpul trece... Trecutul e ca și cum abia m-am născut... Iar dincolo de oglindirea lui în viitor abia mi te închipui... Lucrurile se schimbă, eu mă schimb și îmi pare... îmi pare că de fiecare dată sunt la fel de puțin pregătit să te știu mai departe de-un gând, de un avânt, de un lucru mărunt căruia să mă potrivesc cu atâta iubire, cât pot să adun din somnul formalităților dintre oameni, din mijloace de exprimare care nu îți sunt potrivite. Schimbările acestea, care ar putea fi noi ocazii de a trăi fericirea într-un alt fel, abia reușesc să le văd așa, căci în rest înseamnă doar o nouă strădanie de a mă menține la suprafața puterii care împiedică, în loc să înlesnească. Visule, vis frumos... am învățat să mă mulțumesc cu atât de puțin din tine...
Nu incerca sa iti imaginezi trecutul altfel decat a fost. Oricum nu il mai poti schimba si re-trairea unor amintiri dureroase care ai fi vrut sa fie altfel, nu va face decat sa te stoarca de energie degeaba. Viata E nedreapta.
Accepta trecutul.
Cauta-i cauzele, mecanismele daca vrei. Si accepta-l. Ca nu ai actionat intr-un fel sau altul atunci, nu mai are nici o relevanta acum. ACUM vei sti cum sa reactionezi, intr-un fel nou, constructiv, senin. ACUM ai puterea sa o faci, ai vointa, si toate uneltele. Depinde doar de tine. Si... se intampla! :)
...Vis frumos, tu ești despre mine, doar despre mine. Tu ești eu, de fapt, nu-i așa? Tu ești eu cu adevărat. Ești motivul pentru care m-am născut, diferit, despărțit de mine: să mă pot descoperi iar, într-un fel nou, mereu nou, să mă pot bucura că mă regăsesc. Visule, tu ești mereu începutul celei mai frumoase povești de dragoste: dragostea mea pentru mine cel din toate lucrurile și ființele. Iubire, iubire, viața nu are alt rost. Și totuși... Acestea să fie jocurile? Acestea să fie oare cadourile și ornamentele de sărbătoare? Ce am făcut aici... Ce este realitatea aceasta dură care mă îndeamnă să sufăr? ...Să fi vrut eu...să uit de mine? ...de tot?! ...eu? Nu... nu eu, nu aș fi putut eu să născocesc ura față de mine.
RăspundețiȘtergereRealitatea... realitatea care e dură era menită să îmi fie sprijin, ceva care să mă ajute să mă regăsesc. Nu o mașinărie în care să ajung una din piese. Nu plasă de păianjen în care să fiu prins spre amăgirea foamei altor euri, cumva orbite, oprite din urmarea visului. Nu un noroi din care să nu pot ieși, mai potrivit unor statui de lut, de carne, de materie moartă. Realitatea aceasta pe care ne străduim s-o învățăm până ne umple toată înțelegerea, ori altfel nu am supraviețui (!), realitatea solicitantă în care de mult nu mai participăm doar la egalitatea de șanse a tuturor, ci am ajuns cumva în competiție pentru dreptul la fericire, realitatea prin care privim în gol, în feluri fără număr, e o greșeală, doar o greșeală pentru care nu reușim să ne iertăm.
RăspundețiȘtergereSperanță va tot exista cât o fărâmă de conștiență în oameni rezistă întunecării. E minimul fără de care lumea s-ar sfârși; dinăuntru sau din afară, nu contează. Este mesajul păstrat în dezvoltarea omului, care e mai întâi copil, încântat și în armonie; și totuși, copilăria e încadrată în viața socială ca ceva separat, o fază trecătoare. Speranța e ca o pasăre mică, zburând între ramurile noastre și cer, întorcându-se să ne cânte despre cât este de frumos. De am crește odată... De nu ne-am mai trage în jos cu rădăcinile încâlcite, agățându-ne unii de ceilalți în întuneric, în loc să ne întindem ramurile, să formeze stoluri de păsări mici zburând între un cer și altul... Dacă am încerca să ne ajutăm unii pe ceilalți să trăim visul! Fiecare iubește doar ceva al lui.
RăspundețiȘtergereVis, vis frumos, timpul trece... Trecutul e ca și cum abia m-am născut... Iar dincolo de oglindirea lui în viitor abia mi te închipui... Lucrurile se schimbă, eu mă schimb și îmi pare... îmi pare că de fiecare dată sunt la fel de puțin pregătit să te știu mai departe de-un gând, de un avânt, de un lucru mărunt căruia să mă potrivesc cu atâta iubire, cât pot să adun din somnul formalităților dintre oameni, din mijloace de exprimare care nu îți sunt potrivite. Schimbările acestea, care ar putea fi noi ocazii de a trăi fericirea într-un alt fel, abia reușesc să le văd așa, căci în rest înseamnă doar o nouă strădanie de a mă menține la suprafața puterii care împiedică, în loc să înlesnească. Visule, vis frumos... am învățat să mă mulțumesc cu atât de puțin din tine...
RăspundețiȘtergereNu incerca sa iti imaginezi trecutul altfel decat a fost. Oricum nu il mai poti schimba si re-trairea unor amintiri dureroase care ai fi vrut sa fie altfel, nu va face decat sa te stoarca de energie degeaba. Viata E nedreapta.
RăspundețiȘtergereAccepta trecutul.
Cauta-i cauzele, mecanismele daca vrei. Si accepta-l. Ca nu ai actionat intr-un fel sau altul atunci, nu mai are nici o relevanta acum. ACUM vei sti cum sa reactionezi, intr-un fel nou, constructiv, senin.
ACUM ai puterea sa o faci, ai vointa, si toate uneltele. Depinde doar de tine. Si... se intampla! :)