Viata nu este deloc asa cum am vrea noi...parca pentru unii este
mult mai complicata si plina de stres...stiu...viata este grea,poate
prea dureroasa pentru a mai rezista suferintei. Totul parca se schimba
mult prea repede...oamenii in care am avut incredere si i-am iubit
candva,ei au fost cei care m-au dezamagit. Cred ca toti avem parte de
astfel de surprize...este dureros si totusi se intampla. Stiti cum se
zice "ce nu te omoara te face mai puternic"...pe mine ma face mai
puternica...dar imi lasa niste cicatrici greu de suportat.Pe masura ce inaintam in varsta, viata devine foarte complicata.Oamenii se schimba. Viata e o lupta, e o cruce greu de dus. Dumnezeu ne incearca pe toti,incat viata ne urca, ne coboara, acum suntem pe val, in secunda urmatoare viata te joaca in picioare.Ce sa faci, unde sa fugi? Te ridici in timp de jos, incet incet, te
scuturi si mergi mai departe pentru ca nu exista o alta reteta pentru niciunul
din noi.
Realitatea proprie. Propriul vis. Acolo, unde putem vedea cu proprii ochi ai minții, acolo fuga. Este doar o schimbare, de fapt, a perspectivei, ca să includă ceea ce este frumos, chiar și doar în imaginație. Când pornim să iubim, vedem doar frumosul. Când sfârșim percepând doar ce ni se oferă la schimb, vedem urâtul. Realitatea proprie e menită s-acopere realitatea ce-o împărțim, să o întregească. Suntem atât de mici la exterior, în multe feluri. Iubirea e mult prea mare pentru noi, prea mare pentru cel care iubește chiar, ca pentru cei iubiți. Chiar dacă am fi toți frumoși, cât de frumoși, dac-am iubi, tot am fi mici. Între om și iubire, visul. Și în vis, ceva din noi, ceva ce nu ar trebui uitat, ceva ce nu ar putea niciodată fi oferit altcuiva. Ceea ce ni se face doare. Suferința este menținerea durerii prin uitare că mai suntem și altceva, acel ceva de care are nevoie, ca să se manifeste, iubirea. Dacă am vrea, am putea ști că suntem mereu la începutul iubirii, unde e frumos, că de jur împrejurul nostru e iubire, că nu-i a noastră să o împărtășim cu cineva anume, că al nostru e doar să simțim bucurie pentru ea.
Realitatea proprie. Propriul vis. Acolo, unde putem vedea cu proprii ochi ai minții, acolo fuga. Este doar o schimbare, de fapt, a perspectivei, ca să includă ceea ce este frumos, chiar și doar în imaginație. Când pornim să iubim, vedem doar frumosul. Când sfârșim percepând doar ce ni se oferă la schimb, vedem urâtul. Realitatea proprie e menită s-acopere realitatea ce-o împărțim, să o întregească. Suntem atât de mici la exterior, în multe feluri. Iubirea e mult prea mare pentru noi, prea mare pentru cel care iubește chiar, ca pentru cei iubiți. Chiar dacă am fi toți frumoși, cât de frumoși, dac-am iubi, tot am fi mici. Între om și iubire, visul. Și în vis, ceva din noi, ceva ce nu ar trebui uitat, ceva ce nu ar putea niciodată fi oferit altcuiva. Ceea ce ni se face doare. Suferința este menținerea durerii prin uitare că mai suntem și altceva, acel ceva de care are nevoie, ca să se manifeste, iubirea. Dacă am vrea, am putea ști că suntem mereu la începutul iubirii, unde e frumos, că de jur împrejurul nostru e iubire, că nu-i a noastră să o împărtășim cu cineva anume, că al nostru e doar să simțim bucurie pentru ea.
RăspundețiȘtergere