De multe ori simti nevoia sa dai timpul inapoi,stim cu totii ca nu putem
face acest lucru. Singurul mod de a ne intoarce in trecut sunt acele
amintiri in care am simtit ca suntem minunati si speciali. Se spune ca
omul invata cat traieste si ca viata este comparata ca o clepsidra de
nisip in care fiecare firicel de nisip reprezinta o clipa,o secunda sau
un moment de viata. Normal ar trebui sa zambim cu totii,sa percepem
viata ca pe ceva normal,cu diferitele firicele de nisip indiferent de
culoare, care trec prin clepsidra fiecaruia...cu bune si cu rele. Cred ca
singurul lucru care ne ramane de facut este sa ne traim viata asa cum
credem noi mai bine,sa fim mai buni,mai maleabili,mai iertatori pentru
ca avem...o singura viata.
Este interesant că avem de învățat să trăim corect, ceea ce poate dura foarte mult, în funcție de contrastele deasupra cărora ne este menit să ne ridicăm conștiența, pentru ca până la sfârșitul vieții să avem relativ scurt timp în care să ne folosim de învățătura noastră; măcar că e vorba despre a nu fi mișcați din pacea dinăuntru de rele. Dacă ne naștem din nou, o luăm de la capăt, învățând poate aceleași lucruri pornind de la alte circumstanțe. Oricare ar fi realitatea despre renaștere, cert este că felul în care trăim în general, izolați și în competiție, împiedică transmiterea cunoașterii în mod liber, de la unul la celălalt, pentru binele tuturor - astfel că, pornind de la o necunoaștere de copil, fiecare învață cum poate, adesea trebuind să își închidă răni mai întâi.
Poate că este menit să fie astfel pentru ca să putem cunoaște și răul și binele prin semenii noștrii și astfel prin noi, oglindindu-ne în ei. Această perspectivă elimină posibilitatea unei societăți viitoare în care să trăim ca frații, în care necesitățile vieții fiecăruia ar fi asigurate în mod egal. Acestei perspective i se potrivește doar un echilibru între acțiuni benefice și distructive în lume, cunoașterea despre care să ne lase mereu de ales între bine și rău. Totuși, răul cred că ne este dat să îl facem doar cât să realizăm că, la nivelul conștienței de la un moment dat, nu putem fi suficient de puternici ca să i ne opunem. Răul nu poate deveni exagerat prin noi decât prin alegerea noastră. E ușor să ne împietrim inimile când, singuri fiind în fața dificultăților, ne concentrăm asupra puterii personale. Este ca o întoarcere a spatelui către propria noastră sensibilitate.
Să alegem între bine și rău este mereu o alegere dificilă cât timp puterea noastră se limitează la nivelul ego-ului. În schimb, când devenim puternici cu spiritul, învățând lecția vieții, a face binele este ceva natural, care se întâmplă fără nici un efort. Efortul este atunci doar de a rămâne puternici cu spiritul; pentru că tendința către rău devine tentația de a fi slabi. Dar este un efort minim, odată ce ne-am obișnuit să fim în mod corect la interior. Puterea spiritului stabilizată ne aduce seninătatea în fața evenimentelor vieții. Impactul lor asupra sufletului devine scăzut. Și simțim ca și cum am zâmbi în interior, deși sufletul este doar liniștit. Suntem în prezentul continuu, ca la un mal al curgerii timpului din afară, ținând în mâini propria clepsidră cu fire de nisip de toate culorile.
Este interesant că avem de învățat să trăim corect, ceea ce poate dura foarte mult, în funcție de contrastele deasupra cărora ne este menit să ne ridicăm conștiența, pentru ca până la sfârșitul vieții să avem relativ scurt timp în care să ne folosim de învățătura noastră; măcar că e vorba despre a nu fi mișcați din pacea dinăuntru de rele. Dacă ne naștem din nou, o luăm de la capăt, învățând poate aceleași lucruri pornind de la alte circumstanțe. Oricare ar fi realitatea despre renaștere, cert este că felul în care trăim în general, izolați și în competiție, împiedică transmiterea cunoașterii în mod liber, de la unul la celălalt, pentru binele tuturor - astfel că, pornind de la o necunoaștere de copil, fiecare învață cum poate, adesea trebuind să își închidă răni mai întâi.
RăspundețiȘtergerePoate că este menit să fie astfel pentru ca să putem cunoaște și răul și binele prin semenii noștrii și astfel prin noi, oglindindu-ne în ei. Această perspectivă elimină posibilitatea unei societăți viitoare în care să trăim ca frații, în care necesitățile vieții fiecăruia ar fi asigurate în mod egal. Acestei perspective i se potrivește doar un echilibru între acțiuni benefice și distructive în lume, cunoașterea despre care să ne lase mereu de ales între bine și rău. Totuși, răul cred că ne este dat să îl facem doar cât să realizăm că, la nivelul conștienței de la un moment dat, nu putem fi suficient de puternici ca să i ne opunem. Răul nu poate deveni exagerat prin noi decât prin alegerea noastră. E ușor să ne împietrim inimile când, singuri fiind în fața dificultăților, ne concentrăm asupra puterii personale. Este ca o întoarcere a spatelui către propria noastră sensibilitate.
RăspundețiȘtergereSă alegem între bine și rău este mereu o alegere dificilă cât timp puterea noastră se limitează la nivelul ego-ului. În schimb, când devenim puternici cu spiritul, învățând lecția vieții, a face binele este ceva natural, care se întâmplă fără nici un efort. Efortul este atunci doar de a rămâne puternici cu spiritul; pentru că tendința către rău devine tentația de a fi slabi. Dar este un efort minim, odată ce ne-am obișnuit să fim în mod corect la interior. Puterea spiritului stabilizată ne aduce seninătatea în fața evenimentelor vieții. Impactul lor asupra sufletului devine scăzut. Și simțim ca și cum am zâmbi în interior, deși sufletul este doar liniștit. Suntem în prezentul continuu, ca la un mal al curgerii timpului din afară, ținând în mâini propria clepsidră cu fire de nisip de toate culorile.
RăspundețiȘtergere