Totalul afișărilor de pagină

luni, 1 februarie 2016

Pana atunci urc cu grija...

In fiecare zi ma straduiesc sa urc o scara.In ziua cand voi ajunge la ultima treapta inseamna ca am reusit sa-i iubesc pe toti si atunci toti oamenii vor fi la fel de importanti pentru mine.Pana atunci urc cu grija, sa nu cumva sa alunec si sa pierd ce-am invatat.Cred ca nimic nu este intamplator...am intalnit oameni de care am avut nevoie sau au avut nevoie de mine la un moment dat,am trait experiente,am invatat lucruri noi,iar peste un timp, am cunoscut acel sentiment de multumire ca s-a intamplat.
Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.


Nimic nu este întâmplător... am întâlnit oameni de care am avut nevoie sau au avut nevoie de mine la un moment dat; am trăit experiențe, am învățat lucruri... iar peste un timp am cunoscut acel sentiment de ”mulțumire că s-a întâmplat”... Nimic nu este întâmplător...cât adevăr... - See more at: http://www.irinab.com/2011/04/oamenii-nu-se-intalnesc-intamplator.html#sthash.ML09Mn0m.dpuf
Nimic nu este întâmplător... am întâlnit oameni de care am avut nevoie sau au avut nevoie de mine la un moment dat; am trăit experiențe, am învățat lucruri... iar peste un timp am cunoscut acel sentiment de ”mulțumire că s-a întâmplat”... Nimic nu este întâmplător...cât adevăr... - See more at: http://www.irinab.com/2011/04/oamenii-nu-se-intalnesc-intamplator.html#sthash.ML09Mn0m.dpuf
Nimic nu este întâmplător... am întâlnit oameni de care am avut nevoie sau au avut nevoie de mine la un moment dat; am trăit experiențe, am învățat lucruri... iar peste un timp am cunoscut acel sentiment de ”mulțumire că s-a întâmplat”... Nimic nu este întâmplător...cât adevăr... - See more at: http://www.irinab.com/2011/04/oamenii-nu-se-intalnesc-intamplator.html#sthash.ML09Mn0m.dpuf

Un comentariu:

  1. ...Mi-am lăsat piciorul să alunece. Pentru că nu aveam nimic de pierdut, nu mai aveam nimic. Ajunsesem la capătul scării, iar iubirea era încă mai mult decât puteam cuprinde. Iubirea absolută, totală, poate că nu a fost niciodată menită să fie a mea. Sau poate că m-am grăbit să ajung sus, poate că încă mai sunt trepte de construit. Trebuia să aleg. Am ales să îmi las piciorul să alunece. Mi-a fost teamă să pășesc dincolo de ultima treaptă, în gol, și să fim doar un om și doar iubire și un hău între noi pe care să nu-l mai pot înfrunta urcând vreo scară. Acum sunt iarăși jos, la aceeași treaptă de unde încep toate scările, unde suntem toți la fel de nepricepuți, o fărâmă de speranță mai mult decât numai oameni. Certați-mă, Gabriela! Ca să vă aud glasul și să urc în urma dumneavoastră...

    RăspundețiȘtergere