In lumea noastra nu exista oameni perfecti ... toti gresim la un moment
dat,dar ceea ce este mai rau si acest lucru il spun cu toata convingerea
ca sunt foarte putini oameni care recunosc atunci cand gresesc sau au
puterea de a-si cere iertare. Nimeni nu a venit in viata asta ca sa fie
perfect...ci ca sa fie uman. Sigur,incercam din rasputeri sa facem cat
mai multe lucruri bune,multe aproape de perfectiune incat sa fim cat mai
corecti,dar cel mai important lucru este ca daca gresim ,trebuie sa
stim sa ne cerem si iertare. Stiu ca niciodata nu suntem perfect
pregatiti pentru viata, dar vine o vreme cand trebuie sa invatam sa si
pierdem...pentru ca a invata sa pierzi face parte din viata noastra.
Este greu poate pentru unii să își dea seama când încrederea în sine, trecând prin fantezia invincibilității proprii devine o credință oarbă, o credință despre un sine fals. Fantezia invincibilității, ca o extensie a gândirii pozitive, este tolerabilă atunci când se instalează peste baza unor informații corecte despre capacitatea proprie, comparate cu standarde acceptate social. O exagerare, desigur, datorată simplificării necesare ajungerii la o decizie despre sine care să sprijine acțiunea: incomensurabilul necunoscutului ignorat înlocuit prin uniformul cunoscutului între limitele căruia ne putem orienta. Curajul implică un risc. Dar fantezia invincibilității menținută dincolo de momentul acțiunii importante tinde să ne transforme din eroi în monștri, doar izolați de ceilalți. Iar izolarea presupune teamă - de necunoscut, pe lângă considerentele vieții materiale în lumea ca o junglă.
Monstrul se teme în primul rând să își înfrunte teama, iarăși și iarăși. El nu și-a găsit echilibrul în fața ei, echilibrul dintre cunoscut și necunoscut. Pentru el curajul presupune riscul de a pierde tot, în loc să presupună riscul de a schimba mereu ceva vechi cu ceva nou. El a ajuns să se identifice cu imaginea despre sine reflectată în momentul reușitei de realizările sale. Dar și ele se schimbă și capacitățile pe care s-a bazat el se schimbă. Monstrul nu mai are la bază decât fantezia, în care, precum reflexia soarelui într-un petec de apă, a încercat să prindă ceva de dincolo de limitele omului: visul de perfecțiune. Marea dramă este că nerenunțând la vis, adică la limitările percepției despre el, nu poate reuși să-l realizeze; și astfel să devină fericit.
Perspectiva corectă însă este diferită: dând drumul fanteziei și înfruntând necunoscutul, iar și iar, visul se poate exprima prin noi - iar visul de perfecțiune este deja perfect, deja realizat în fiecare clipă când se exprimă. Pentru aceasta însă este nevoie să ne acceptăm imperfecțiunea, distanța față de idealuri - nerenunțând la ele însă. Fără idealuri ne pierdem în manifestări inferioare, iar strălucirea visului prin noi nu poate fi decât o pâlpâire palidă. E ca și cum, pentru a exprima întreg universul, trebuie să fim și mici și mari în același timp. Viața este o continuă ajustare, o adaptare, o ținere a cârmei idealului în timp ce înfruntăm schimbări.
Toți trecem prin ipostaza de monstru când și când, pentru mai mult sau mai puțin timp. Toți suntem astfel în mai mică sau în mai mare măsură: Monștrii și eroi luptându-ne în noi. Atâta vreme cât știm aceste lucruri parcă nu mai contează dacă ceilalți își recunosc greșelile sau nu. Îi știm egalii noștri în imperfecțiune oricât s-ar strădui să se ascundă. ...Despre cerut iertare: Ar trebui să fie ceva făcut de dragul celui ofensat, ca să îl ajutăm să se elibereze de povara reacției negative pe care i-am cauzat-o greșind. Și totuși, dacă ne este greu să recunoaștem greșeala, cât de greu încă trebuie că este să ne pese de suferința provocată...
Este greu poate pentru unii să își dea seama când încrederea în sine, trecând prin fantezia invincibilității proprii devine o credință oarbă, o credință despre un sine fals. Fantezia invincibilității, ca o extensie a gândirii pozitive, este tolerabilă atunci când se instalează peste baza unor informații corecte despre capacitatea proprie, comparate cu standarde acceptate social. O exagerare, desigur, datorată simplificării necesare ajungerii la o decizie despre sine care să sprijine acțiunea: incomensurabilul necunoscutului ignorat înlocuit prin uniformul cunoscutului între limitele căruia ne putem orienta. Curajul implică un risc. Dar fantezia invincibilității menținută dincolo de momentul acțiunii importante tinde să ne transforme din eroi în monștri, doar izolați de ceilalți. Iar izolarea presupune teamă - de necunoscut, pe lângă considerentele vieții materiale în lumea ca o junglă.
RăspundețiȘtergereMonstrul se teme în primul rând să își înfrunte teama, iarăși și iarăși. El nu și-a găsit echilibrul în fața ei, echilibrul dintre cunoscut și necunoscut. Pentru el curajul presupune riscul de a pierde tot, în loc să presupună riscul de a schimba mereu ceva vechi cu ceva nou. El a ajuns să se identifice cu imaginea despre sine reflectată în momentul reușitei de realizările sale. Dar și ele se schimbă și capacitățile pe care s-a bazat el se schimbă. Monstrul nu mai are la bază decât fantezia, în care, precum reflexia soarelui într-un petec de apă, a încercat să prindă ceva de dincolo de limitele omului: visul de perfecțiune. Marea dramă este că nerenunțând la vis, adică la limitările percepției despre el, nu poate reuși să-l realizeze; și astfel să devină fericit.
RăspundețiȘtergerePerspectiva corectă însă este diferită: dând drumul fanteziei și înfruntând necunoscutul, iar și iar, visul se poate exprima prin noi - iar visul de perfecțiune este deja perfect, deja realizat în fiecare clipă când se exprimă. Pentru aceasta însă este nevoie să ne acceptăm imperfecțiunea, distanța față de idealuri - nerenunțând la ele însă. Fără idealuri ne pierdem în manifestări inferioare, iar strălucirea visului prin noi nu poate fi decât o pâlpâire palidă. E ca și cum, pentru a exprima întreg universul, trebuie să fim și mici și mari în același timp. Viața este o continuă ajustare, o adaptare, o ținere a cârmei idealului în timp ce înfruntăm schimbări.
RăspundețiȘtergereToți trecem prin ipostaza de monstru când și când, pentru mai mult sau mai puțin timp. Toți suntem astfel în mai mică sau în mai mare măsură: Monștrii și eroi luptându-ne în noi. Atâta vreme cât știm aceste lucruri parcă nu mai contează dacă ceilalți își recunosc greșelile sau nu. Îi știm egalii noștri în imperfecțiune oricât s-ar strădui să se ascundă. ...Despre cerut iertare: Ar trebui să fie ceva făcut de dragul celui ofensat, ca să îl ajutăm să se elibereze de povara reacției negative pe care i-am cauzat-o greșind. Și totuși, dacă ne este greu să recunoaștem greșeala, cât de greu încă trebuie că este să ne pese de suferința provocată...
RăspundețiȘtergere