Pe mine viata m-a invatat ca oricat de greu mi-ar fi,am nevoie de
sperante,de vise , de iubire...si mai presus de toate cred ca
sentimentele,prietenia si iubirea sunt cele mai importante...dar nu
trebuie sa uit ca aspectul cel mai esential este frumusetea sufleteasca.
Un om nu trebuie sa fie frumos fizic,trebuie doar sa-i descoperi acea
frumusete interioara...si inca ceva ,nu trebuie sa uitam un lucru ca
oricine trece prin viata noastra
ramane acolo pentru totdeauna , nu iese si nu pleaca niciodata. Mi-a
placut sa fiu mereu o visatoare...dar o visatoare cu picioarele pe
pamant si nu am incetat nici o clipa sa visez...indraznesc sa cred in cele
mai marete vise,pentru ca merit ,sunt constienta ca ele vor deveni
realitate si mai stiu un lucru ca daca ar exista posibilitati ca visele
sa se implineasca... Dumnezeu nu mi-ar fi dat sperantele.
Vedem reflexia visului în suflet și căutăm să ne devină realitate. Lucrând pentru îndeplinirea visurilor însă, continuu căutând să ne apropiem de ideal compromisurile cu realitatea, noi înșine creștem. Devenim astfel ceva ce n-ar fi putut fi visat, ori cel puțin văzut în suflet deodată, în propria noastră reflexie. Frumusețea din interior în afară nu e mai mult decât suma eforturilor de a o exprima. E nevoie de tot ce poate un om să însemne mai bun, mai înalt, ca să fie frumos cu adevărat, chiar dacă a fost dăruit cu frumusețe fizică. Și trebuie să fim familiarizați cu aceste eforturi pentru a o putea descoperi în altcineva. Când am putut-o vedea e semn bun: că suntem pe propriul drum, pe o porțiune scurtă a lui la capătul căreia vom mai fi împlinit, prin noi înșine, o parte mică din vise. Și pare un sentiment la locul ei, speranța, când abordăm viața în acest fel: mai urcând în mașină, din când în când, pentru a exprima, la coborâre, impresiile călătoriei într-un dar pentru lume. Unde ceilalți să vadă reflexia visului nostru. Și pe ei înșiși, poate.
Vedem reflexia visului în suflet și căutăm să ne devină realitate. Lucrând pentru îndeplinirea visurilor însă, continuu căutând să ne apropiem de ideal compromisurile cu realitatea, noi înșine creștem. Devenim astfel ceva ce n-ar fi putut fi visat, ori cel puțin văzut în suflet deodată, în propria noastră reflexie. Frumusețea din interior în afară nu e mai mult decât suma eforturilor de a o exprima. E nevoie de tot ce poate un om să însemne mai bun, mai înalt, ca să fie frumos cu adevărat, chiar dacă a fost dăruit cu frumusețe fizică. Și trebuie să fim familiarizați cu aceste eforturi pentru a o putea descoperi în altcineva. Când am putut-o vedea e semn bun: că suntem pe propriul drum, pe o porțiune scurtă a lui la capătul căreia vom mai fi împlinit, prin noi înșine, o parte mică din vise. Și pare un sentiment la locul ei, speranța, când abordăm viața în acest fel: mai urcând în mașină, din când în când, pentru a exprima, la coborâre, impresiile călătoriei într-un dar pentru lume. Unde ceilalți să vadă reflexia visului nostru. Și pe ei înșiși, poate.
RăspundețiȘtergere