Astazi am avut o intalnire ca in fiecare an cu doamna mea de pian...o
doamna care in tinerete a fost foarte frumoasa...si acum este ,in
ciuda varstei care pastraza aceleasi trasaturi frumoase de femeie
ingrijita. Am tinut sa o vad neaparat pentru ca maine este ziua ei...
doamna mea de pian m-a sustinut foarte mult cand eu aveam probleme de
sanatate...si pentru ca eu o pretuiesc enorm, pornisem o trancaneala
numai asa cum stiam noi...asa ca o idee pentru aniversarea ei....dar
degeaba ca nu am avut succes.I-am reamintit cand imi spunea sa fiu
optimista si sa ma bucur de orice pe lumea asta , chiar daca maine este
furtuna...de fapt eu ii spuneam lectia invatata de la ea.
Degeaba...doamna mea ca niciodata nu se bucura de ziua ei...imi spunea
cu lacrimi in ochi ca varsta o sperie... ceea ce nu-i place la varsta
asta e ca ii arata ca se apropie timpul cand viata se va termina...iar
ea cu ideea asta nu se poate impaca...am vazut in ochii ei verzi ca ura
moartea cu toata fiinta ei,iar gandul asta ii dadea nopti de
insomnie. Pentru ca dupa un timp am observat ca nu era in apele ei
,ne-am imbratisat si ne-am luat la revedere...eu am inceput sa ma
imbrac...dar usor m-a luat de mana... m-a asezat pe scaunelul de la
pianul ei vechi si am cantat impreuna la patru maini o piesa de Frederic
Chopin-Nocturne. De ce oare doamna de pian a dorit sa interpretam
acesta piesa destul de trista...nu am sa stiu niciodata...m-am intristat
ca nu credeam că e posibil sa spuna că nu o interesează ziua ei de
naştere,si de ce s-ar bucura? ... pentru că a mai adunat un an la cei 70
pe care-i are? ...m-am intristat ca sufletul ei s-a schimbat enorm de
mult...poate ca a obosit...m-am intristat de indiferenta pentru anii
ei.
...Dar ați avut, puțin, succes, pentru că v-ați lăsat luată de mână și ați cântat. Știți... tristețea, e doar în afara sufletului, ca o haină; ca o pătură în care-i învelit și îl înăbușă când vrea să iasă din ea, înspre lume. Înăuntru e doar simțire, liberă de formă. Și ați fost acolo, pentru dânsa, poate fără să vă dați cu totul seama, prelungind îmbrățișarea de la revedere. În tristețe... sufletul se simte singur, vorbește singur. Dar dumneavoastră, care cunoașteți limbajul sufletului, i-ați putut fi alături doamnei cu adevărat, pentru puțină vreme, dincolo de tristețe.
...Andrei a avut ceva ani de experiență cu tristețea. Și chiar a avut un prieten cu care să vorbească, într-o perioadă: Chopin cu nocturnele lui. Atât că la Andrei tristețea a fost amestecată cu iubirea, așa că a trebuit să renunțe la pian pentru că nu reușea să iubească învățând să interpreteze una dintre nocturne. Andrei a trebuit să renunțe la mai multe lucruri care nu aveau nici o legătură cu iubirea. S-ar putea spune că iubirea l-a scos din tristețe. Nu iubirea cuiva, ori a lui pentru cineva. Știți dumneavoastră, Iubirea. Dar își amintește că reușea să se bucure în compania prietenului când îi întorcea sufletul pe dos, pentru puțină vreme, cu nocturnele lui; și tristețea se făcea ghem înăuntru și era liber.
...Andrei a mai avut experiență de ani cu altceva decât cu tristețea; mult mai mulți ani :) Cu iubirea fără speranță. Așa a trebuit să învețe, poate, să uite de el în iubire. Și încă mai are de învățat; cine știe pentru cât timp. Numai că, de puțină vreme, i s-a dăruit să se și poată bucura de ea: că se exprimă prin el. Și acum, când reușește să vadă cu inima numai viața din oameni, din străini, ca în mulțimea dintr-o piață, dintr-un mijloc de transport în comun, de pe o stradă aglomerată, totul i se pare un joc amuzant, mereu nou. Și simte că îi iubește. Până să uite cu totul de el, când pentru puțină vreme doar viața cunoaște viața. - O persoană către finalul vieții, cum este altfel decât fără speranță? Dacă și-ar putea deschide doar inima către lume, iubind-o ca pe ceva necunoscut... i-ar fi atât de ușor, cred, să uite de sine.
...Singuri, printre străini, fără siguranța zilei de mâine, într-o lume în care lucrurile ce păreau odată a fi fost despre noi și-au pierdut înțelesul, ca o haină care ne-a rămas mică în timp ce eram îmbrăcați cu ea, din care nu mai putem ieși și care ne strânge, asemeni tristeții, dacă am face doar un pas în afara propriei vieți - ca și cum deja s-ar fi terminat și, fără speranță, am privi ca niște copii lumina soarelui din toate culorile dimprejur și ne-am bucura de ea și am căuta s-o atingem cu sufletul... Soarele din interior nu are vârstă, nu știe de moarte. Razele lui pot încălzi întreaga lume. Așteaptă mereu, înăuntru, să fie descoperit din nou, să ne descoperim în el. ...Dincolo tot doar el este.
Știu că e foarte probabil ca asemenea cuvinte să nu fie de nici un folos. Nici dacă, vizitând-o pe doamna de pian, aș ruga-o să-mi cânte, deși ar fi extraordinar pentru mine, deoarece m-ar iubi într-un fel în care nu mă mai iubește nimeni, și aș îmbrățișa-o la sfârșit, spunându-i zâmbind: ”Mulțumesc, doamnă, ați fost minunată!”. Pentru că apoi ar trebui să plec și dânsa ar rămâne iar singură cu bătrânețea. Iar eu, chiar dacă nu aș vedea decât viața din dânsa, decât lumina, tot nu aș putea să-i trezesc inima cu îmbrățișarea. Decât, dacă... Dacă i-ar aduce aminte lui Andrei de alți ochi verzi, cărora acum zece ani le-a spus că poate la bătrânețe o să fim împreună, și dacă ar mai găsi un pic de emoție în inimă pentru acea femeie și i-ar șopti doamnei, când o îmbrățișează: ”Te iubesc”... Spun prostii! Andrei nu e încă atât de puternic. S-ar face doar de râs :)
...Dar ați avut, puțin, succes, pentru că v-ați lăsat luată de mână și ați cântat. Știți... tristețea, e doar în afara sufletului, ca o haină; ca o pătură în care-i învelit și îl înăbușă când vrea să iasă din ea, înspre lume. Înăuntru e doar simțire, liberă de formă. Și ați fost acolo, pentru dânsa, poate fără să vă dați cu totul seama, prelungind îmbrățișarea de la revedere. În tristețe... sufletul se simte singur, vorbește singur. Dar dumneavoastră, care cunoașteți limbajul sufletului, i-ați putut fi alături doamnei cu adevărat, pentru puțină vreme, dincolo de tristețe.
RăspundețiȘtergere...Andrei a avut ceva ani de experiență cu tristețea. Și chiar a avut un prieten cu care să vorbească, într-o perioadă: Chopin cu nocturnele lui. Atât că la Andrei tristețea a fost amestecată cu iubirea, așa că a trebuit să renunțe la pian pentru că nu reușea să iubească învățând să interpreteze una dintre nocturne. Andrei a trebuit să renunțe la mai multe lucruri care nu aveau nici o legătură cu iubirea. S-ar putea spune că iubirea l-a scos din tristețe. Nu iubirea cuiva, ori a lui pentru cineva. Știți dumneavoastră, Iubirea. Dar își amintește că reușea să se bucure în compania prietenului când îi întorcea sufletul pe dos, pentru puțină vreme, cu nocturnele lui; și tristețea se făcea ghem înăuntru și era liber.
RăspundețiȘtergere...Andrei a mai avut experiență de ani cu altceva decât cu tristețea; mult mai mulți ani :) Cu iubirea fără speranță. Așa a trebuit să învețe, poate, să uite de el în iubire. Și încă mai are de învățat; cine știe pentru cât timp. Numai că, de puțină vreme, i s-a dăruit să se și poată bucura de ea: că se exprimă prin el. Și acum, când reușește să vadă cu inima numai viața din oameni, din străini, ca în mulțimea dintr-o piață, dintr-un mijloc de transport în comun, de pe o stradă aglomerată, totul i se pare un joc amuzant, mereu nou. Și simte că îi iubește. Până să uite cu totul de el, când pentru puțină vreme doar viața cunoaște viața. - O persoană către finalul vieții, cum este altfel decât fără speranță? Dacă și-ar putea deschide doar inima către lume, iubind-o ca pe ceva necunoscut... i-ar fi atât de ușor, cred, să uite de sine.
RăspundețiȘtergere...Singuri, printre străini, fără siguranța zilei de mâine, într-o lume în care lucrurile ce păreau odată a fi fost despre noi și-au pierdut înțelesul, ca o haină care ne-a rămas mică în timp ce eram îmbrăcați cu ea, din care nu mai putem ieși și care ne strânge, asemeni tristeții, dacă am face doar un pas în afara propriei vieți - ca și cum deja s-ar fi terminat și, fără speranță, am privi ca niște copii lumina soarelui din toate culorile dimprejur și ne-am bucura de ea și am căuta s-o atingem cu sufletul... Soarele din interior nu are vârstă, nu știe de moarte. Razele lui pot încălzi întreaga lume. Așteaptă mereu, înăuntru, să fie descoperit din nou, să ne descoperim în el. ...Dincolo tot doar el este.
RăspundețiȘtergereȘtiu că e foarte probabil ca asemenea cuvinte să nu fie de nici un folos. Nici dacă, vizitând-o pe doamna de pian, aș ruga-o să-mi cânte, deși ar fi extraordinar pentru mine, deoarece m-ar iubi într-un fel în care nu mă mai iubește nimeni, și aș îmbrățișa-o la sfârșit, spunându-i zâmbind: ”Mulțumesc, doamnă, ați fost minunată!”. Pentru că apoi ar trebui să plec și dânsa ar rămâne iar singură cu bătrânețea. Iar eu, chiar dacă nu aș vedea decât viața din dânsa, decât lumina, tot nu aș putea să-i trezesc inima cu îmbrățișarea. Decât, dacă... Dacă i-ar aduce aminte lui Andrei de alți ochi verzi, cărora acum zece ani le-a spus că poate la bătrânețe o să fim împreună, și dacă ar mai găsi un pic de emoție în inimă pentru acea femeie și i-ar șopti doamnei, când o îmbrățișează: ”Te iubesc”... Spun prostii! Andrei nu e încă atât de puternic. S-ar face doar de râs :)
RăspundețiȘtergere...Ce noroc că vă are pe dumneavoastră, totuși, să-i amintiți că v-a susținut când ați avut probleme, că a iubit.
RăspundețiȘtergere