In acest an vreau ca sufletul meu sa fie mai linistit.Trebuie sa invat
sa ma accept asa cum sunt...daca ieri ma deranjau
minciunile,ipocrizia,purtarea unora ,cuvintele,gesturile,astazi nu ma
mai deranjeaza nimic pentru ca vreau sa ma gandesc mai mult la mine...in
felul acesta pot sa-mi protejez sufletul .Aceasta schimbare pentru mine
inseamna enorm de mult...stiu este un inceput cand pentru prima data ma
pun eu pe locul intai. Intotdeauna am fost grijulie cu altii...m-am
zbatut...m-am zbuciumat...am luptat pentru diverse cauze,dar acum este
si randul meu. Nu, nu sunt egoista deloc,imi dau seama ca este
dificil,insa viata m-a educat si invatat sa nu ma las invinsa,chiar
daca voi cadea...stiu ca voi gasi in mine resursa necesara de a ma
ridica si a merge mai departe...pentru ca de fiecare data imi pastrez
optimismul si voi incerca sa ma pregatesc pentru tot ce-mi va oferi
viata.
...Cuvintele acestea mi-au amintit că prin scris nu pot urma pe cineva până prea departe. Să ating inima lumii într-un mod special, să stârnesc viața să se ridice la o conștiință superioară, însoțită de bucuria exprimării fără opreliști... Față de ceea ce am de realizat în viață îmi pare că locul liniștii e undeva în trecut. Acum e mereu timpul acelui ridicat și mers mai departe, într-acolo unde cuvintele vor fi cel mult parte dintr-un întreg al interacțiunii, cuvinte vii, cuvinte magice. Acum, privindu-le de la distanță, sufletul meu se simte limitat de cuvinte... Dar după o vreme de lucru cu mine, sufletul alunecă iar în mijlocul lor, poate dintr-o obișnuință, obișnuința de a se fi bucurat cândva de zâmbetul trezit unui alt suflet.
Acolo zâmbetul a însemnat probabil ceva special doar pentru o clipă înainte să devină ceva cunoscut și să se stingă într-o amintire sau într-o uitare. Dar pentru sufletul meu devine mereu suficient cât să îl umple măcar până la sfârșitul zilei. Iar eu de fiecare dată mă mir că se mulțumește cu atât de puțin pentru a fi fericit. Doar că, după o vreme, în lipsa a ceva mai bun, iar trebuie să-i pregătesc cuvinte prin care să uit de mine, o nouă călătorie în necunoscut, un nou întuneric în care să-i strălucească ochii, închipuindu-și un zâmbet nou. Iar câteodată cred că adoarme și zâmbetul doar îl visează. Dar și așa este bine pentru că îl știu, dincolo de ceea ce i-aș putea oferi eu, liniștit.
...Cuvintele acestea mi-au amintit că prin scris nu pot urma pe cineva până prea departe. Să ating inima lumii într-un mod special, să stârnesc viața să se ridice la o conștiință superioară, însoțită de bucuria exprimării fără opreliști... Față de ceea ce am de realizat în viață îmi pare că locul liniștii e undeva în trecut. Acum e mereu timpul acelui ridicat și mers mai departe, într-acolo unde cuvintele vor fi cel mult parte dintr-un întreg al interacțiunii, cuvinte vii, cuvinte magice. Acum, privindu-le de la distanță, sufletul meu se simte limitat de cuvinte... Dar după o vreme de lucru cu mine, sufletul alunecă iar în mijlocul lor, poate dintr-o obișnuință, obișnuința de a se fi bucurat cândva de zâmbetul trezit unui alt suflet.
RăspundețiȘtergereAcolo zâmbetul a însemnat probabil ceva special doar pentru o clipă înainte să devină ceva cunoscut și să se stingă într-o amintire sau într-o uitare. Dar pentru sufletul meu devine mereu suficient cât să îl umple măcar până la sfârșitul zilei. Iar eu de fiecare dată mă mir că se mulțumește cu atât de puțin pentru a fi fericit. Doar că, după o vreme, în lipsa a ceva mai bun, iar trebuie să-i pregătesc cuvinte prin care să uit de mine, o nouă călătorie în necunoscut, un nou întuneric în care să-i strălucească ochii, închipuindu-și un zâmbet nou. Iar câteodată cred că adoarme și zâmbetul doar îl visează. Dar și așa este bine pentru că îl știu, dincolo de ceea ce i-aș putea oferi eu, liniștit.
RăspundețiȘtergere