"Trece timpul. Oh, dar cum trece timpul! Parcă nu mai sunt omul de ieri, de săptămâna trecută, de acum 5 ani. Nici în oglindă, nici în suflet. Timpul mi-a erodat şi chipul şi sufletul, aşa cum apa modelează piatra după ciocniri repetate. Tot ce am simţit, ce am trăit, ce m-a bucurat şi ce m-a durut şi-a pus amprenta pe care omul care sunt astăzi şi o va face în continuare cu omul care voi fi peste ani.
Sunt momente uneori, când mă filtrez prin oglinda timpului şi parcă nu-mi vine să cred că cea pe care o privesc faţă în faţă sunt chiar eu. Nu-mi vine să cred că a fost o vreme când idealurile mele erau altele, că oamenii care mă înconjurau erau alţii sau altfel, că eu însămi aveam un alt spirit. Parcă în fiecare an devin un alt eu, iar acest lucru, recunosc, mi se pare destul de straniu uneori. Să par aceeaşi, dar să fiu totuşi altfel.
A trecut timpul, au trecut anii, unele iubiri au dispărut în neant, ca şi cum n-ar fi fost, unii oameni au rămas prezenţi în sufletul meu ca şi cum n-ar fi plecat niciodată, viaţa mi-a dat şi mi-a luat, m-a ingenucheat şi m-a ridicat.
A trecut an după an, timp în care în viaţa mea s-au produs schimbări mai mici sau mai mari, care cu o precizie nevăzută mi-au modelat atât chipul, cât sufletul.
Astăzi, văd pe chipul meu o seninătate de care uitasem, iar în suflet simt o linişte pe care o pierdusem."
-publicat de Iustina Dinulescu-sursa-http://momenteinviata.ro-
Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.
...Liniște. Liniște. Liniște de iarnă, de natură-nghețată, de somn fără sfârșit... Andrei a ieșit azi să deseneze inimi în zăpada îngrămădită peste mașini. Și pentru oameni, dar spera mai degrabă să lase o urmă până la casa lui pentru îngerii care ar trece. Doar că atunci când a ajuns unde se jucau în zăpadă o mamă și fetița ei, s-a oprit. Desenau un chip mare care zâmbește. Și Andrei s-a gândit că și îngerilor le-ar face plăcere să ajungă acolo. Doar până acolo, pentru că el nu le-ar fi putut zâmbi la fel de frumos. În liniștea care a urmat, pentru că, desigur, Andrei nu a intrat în zăpadă să se joace cu ele, țurțurele cu care desena inimi a început, încet, să se topească, iar mâna cu care îl ținea a început să înghețe și să îl doară. L-a aruncat în zăpadă, aiurea, și când a întors capul peste câteva clipe nici n-a mai recunoscut locul... Liniște. Liniște. Liniște de iarnă, de natură-nghețată, de somn fără sfârșit... ”Gabriela”. Andrei a mai desenat o inimă și aici.
RăspundețiȘtergereÎmi amintesc despre o schimbare a eu-lui atât de mare încât mi se părea că de-abia m-am născut; e posibil să fi fost mai multe, de-a lungul timpului, doar că eram prea absorbit de rolurile de la exterior ca să îmi dau seama. Pentru o vreme am simțit că am luat locul altcuiva în viața lui, fostul eu. Mă tot întrebam când o să observe cei din jurul meu că nu sunt eu. Dar n-au observat. Îmi amintesc că atunci mi-a fost mai ușor să mă simt singur. * Ce determină evoluția conștiinței omului? Eu am percepția mai multor nivele care se trezesc de-a lungul vieții, posibil conform unui program predefinit - adică independent de alegerile omului. Ne bucură, desigur, aceste cadouri ale destinului, însă după o vreme, când din liniștea aceea de pământ roditor, promițător nu crește nimic cu care să fim cu adevărat satisfăcuți, nimic cu adevărat nou, liniștea ne devine greu de suportat. Nu pot... nu pot să îmi închipui cum de s-ar mulțumi cineva cu ea! * Toată viața am simțit că sunt destinat să trăiesc altceva decât majoritatea oamenilor, să devin ceva nou, ceva mai mult, cum să zic... precum un vârf de lance al umanității. Cu timpul, schimbările mari ale eu-lui despre care vorbeam sunt absorbite într-o percepție despre întregul vieții. În fiecare asemenea perioadă de armonizare a conștiinței despre locul meu în lume, am putut vedea, mai clar decât în perioadele anterioare, tendințele destinului meu, față de desfășurarea căruia eu-l a fost doar un mijloc de locomoție schimbat când a devenit depășit. Și de fiecare dată m-am aflat mai sigur pe mine și mai capabil, mai potrivit destinului care s-a desfășurat până atunci. Dar față de ceea ce ar urma... Cu cât devin mai mare față de trecut, cu atât îmi pare că devin mai mic față de viitor... Poate pentru că este viitorul omenirii, nu al unui eu.
RăspundețiȘtergereMi-a plăcut legătura făcută între eu și iubire. Mi-a plăcut și mai mult structura folosită de autoare, care reflectă ideea de destrămare a eu-lui în dimensiunea iubirii; diferită de cea a timpului (pe baza căreia este construită prima parte a expunerii). E posibil să ni se dea un nou eu doar pentru a încerca iarăși, zadarnic, să iubim prim el; eu-l altcuiva. Și cu fiecare irosire, învingere a eu-lui, iubirea din noi poate să crească. ...Ce păcat că îmbătrânim... Ce rost să ajungem la capacitatea de a iubi pe de-a întregul dacă nu mai avem corpul tânăr prin care să ne apropiem? ...Mă încearcă din ce în ce mai des gândul că nici pentru iubirea față de toți oamenii corpul fizic nu este potrivit, că iubirea este la un nivel deasupra tuturor manifestărilor umane cu care vin în contact zi de zi și că îmi trebuie un alt fel de corp pentru a trăi acolo, la acel nivel. Cum să iubim fără să interacționăm în moduri care să ne trezească bucurie? Dacă s-ar schimba toate celelalte din noi, atunci da, corpul fizic ar fi probabil la fel de bun ca orice alt corp. Cine știe ce schimbare va fi posibilă în lume mai întâi? Mă simt tras în două direcții opuse: a fericirii și a mulțumirii cu ceea ce e posibil în lumea de acum. Andrei, doar un dansator de tango în vârstă... Mă gândesc serios să încep să mă pregătesc pentru posibilitatea aceasta. Dar cu jumătate de inimă, pentru că ar însemna să mă resemnez față de singurătate: dansul este ceva prea intim pentru mine ca să-l împart cu orice femeie, chiar și numai pentru a învăța. Să pui suflet fără să-i poți promite fericire nu e deloc ușor...
RăspundețiȘtergere