Viata...viata noastra este atat de simpla...dar se pare ca cei care o
complica suntem noi. Sunt momente cand ai nevoie sa vorbesti cu
cineva,sau sa alegi sa taci...dar cateodata nu gasesti acea persoana
cand ai nevoie...sau daca o gasesti niciodata nu te asculta. Ar trebui
sa ne ascultam singuri,pentru ca singura persoana care te poate ajuta
esti Tu. Daca intelegem acest lucru ,sigur putem merge mai departe si
asta nu inseamna ca esti singur.Exista momente cand vrei sa renunti la
ceva...dar sunt si momente cand iti doresti nespus acel ceva...si cred
ca totul este sa fi constient ca merita.Tot ce am obtinut de la
viata,sa datorat faptului ca am luptat pentru ceva...chiar daca am mai
fost invinsa uneori,sigur recunosc...dar nu am renuntat pentru ca
intotdeauna am fost sigura pe mine...daca as fi renuntat la acel
ceva...acel ceva ar fi devenit trecut pentru ca nimeni si nimic nu mai
poate deveni prezent si viitor. Uneori as vrea ca viata asta sa fie mai
clara,ca un program de calculator sau ca o mare schema logica...incat
sa iti traiesti viata in linistea pe care o iubesti...sau in galagia pe
care o alegi.
Viața noastră de la interior este simplă. Așa văd și eu, Gabriela. Ceea ce avem de făcut poate fi numărat pe degete. Prin câte trebuie să trecem unii dintre noi, pornind de la împrăștierea în afară, pentru a reduce percepția despre noi înșine la esențial... Dar odată liniștea obținută, echilibrul, ne dăm seama că este doar o fărâmă din adevărul pe care ne-am dorit să ajungem să îl trăim. Restul este în exprimare. Lumea de la exterior poate găzdui expresii nenumărate, le poate primi și le poate lăsa să o transforme. Și totuși oamenii aleg să trăiască în aceleași tipare strâmte care de-a lungul istoriei nu au schimbat decât un ambalaj al interpretărilor cu altul. Iar potențialul imaginației e infinit. Împrăștierea în afară probabil este mai degrabă o incapacitate a infinitului vieții de a fi cuprins în tiparele strâmte ale ceea ce a îndrăznit până acum omenirea să trăiască, să viseze la exterior. Așa că trebuie să creștem, să ne găsim ordinea număratului pe degete înăuntru, pentru ca viața prin noi să poată să își direcționeze infinitul nu înspre detaliile oricărui lucru existent, ci înspre detaliile lucrurilor care sunt sau ar putea fi expresii ale iubirii.
Alături de gălăgie, la exterior, viața își dorește muzică, o armonie a cât mai multora. De aceea căutăm mai mult decât simplitate, încercând pe rând diferite forme-instrumente muzicale în imaginație și, apoi, în mijloacele de redare ale corpului și ale lucrurilor pe care le putem manevra. Instrumentele acestea care încep în imaginație trebuie să le completăm cu liniștea spațiului unei cutii de rezonanță, liniște în care pot deveni acordate la armonia infinitului vieții. Și se pare că unii dintre noi nu ne naștem nici măcar cu priceperea de a atinge instrumentele muzicale și trebuie să devenim capabili de acest lucru, găsind ocazii de a ne cunoaște oriunde putem; deși rar avem prilejul unor note frumoase. Apoi, avem de devenit interpreți. Și din câte văd în jurul meu, în lume, muzica noastră trebuie să coexiste cu gălăgia, cine știe cât de mult încă, poate până la sfârșitul lumii. Și cine știe cine altcineva o va auzi... Gabriela, ce noroc că pot exersa aici, unde ascultați dumneavoastră! Tiparul acestor pagini este pe măsura unei Opere. Îmi ridic ochii înspre bolta de unde se întoarce ecoul cuvintelor și vă știu acolo, în pictura care o cuprinde, o întindere de liniște înstelată, aplecată peste visele mele, amintindu-le de infinit.
Viața noastră de la interior este simplă. Așa văd și eu, Gabriela. Ceea ce avem de făcut poate fi numărat pe degete. Prin câte trebuie să trecem unii dintre noi, pornind de la împrăștierea în afară, pentru a reduce percepția despre noi înșine la esențial... Dar odată liniștea obținută, echilibrul, ne dăm seama că este doar o fărâmă din adevărul pe care ne-am dorit să ajungem să îl trăim. Restul este în exprimare. Lumea de la exterior poate găzdui expresii nenumărate, le poate primi și le poate lăsa să o transforme. Și totuși oamenii aleg să trăiască în aceleași tipare strâmte care de-a lungul istoriei nu au schimbat decât un ambalaj al interpretărilor cu altul. Iar potențialul imaginației e infinit. Împrăștierea în afară probabil este mai degrabă o incapacitate a infinitului vieții de a fi cuprins în tiparele strâmte ale ceea ce a îndrăznit până acum omenirea să trăiască, să viseze la exterior. Așa că trebuie să creștem, să ne găsim ordinea număratului pe degete înăuntru, pentru ca viața prin noi să poată să își direcționeze infinitul nu înspre detaliile oricărui lucru existent, ci înspre detaliile lucrurilor care sunt sau ar putea fi expresii ale iubirii.
RăspundețiȘtergereAlături de gălăgie, la exterior, viața își dorește muzică, o armonie a cât mai multora. De aceea căutăm mai mult decât simplitate, încercând pe rând diferite forme-instrumente muzicale în imaginație și, apoi, în mijloacele de redare ale corpului și ale lucrurilor pe care le putem manevra. Instrumentele acestea care încep în imaginație trebuie să le completăm cu liniștea spațiului unei cutii de rezonanță, liniște în care pot deveni acordate la armonia infinitului vieții. Și se pare că unii dintre noi nu ne naștem nici măcar cu priceperea de a atinge instrumentele muzicale și trebuie să devenim capabili de acest lucru, găsind ocazii de a ne cunoaște oriunde putem; deși rar avem prilejul unor note frumoase. Apoi, avem de devenit interpreți. Și din câte văd în jurul meu, în lume, muzica noastră trebuie să coexiste cu gălăgia, cine știe cât de mult încă, poate până la sfârșitul lumii. Și cine știe cine altcineva o va auzi... Gabriela, ce noroc că pot exersa aici, unde ascultați dumneavoastră! Tiparul acestor pagini este pe măsura unei Opere. Îmi ridic ochii înspre bolta de unde se întoarce ecoul cuvintelor și vă știu acolo, în pictura care o cuprinde, o întindere de liniște înstelată, aplecată peste visele mele, amintindu-le de infinit.
RăspundețiȘtergere