As fi ipocrita sa nu recunosc ca nu-mi plac provocarile vietii...chiar
nu cred ca as putea trai dupa un plan in viata . Personal imi plac
aceste provocari sau poticniri pentru ca inteleg ca viata nu ar mai avea
acelasi farmec. Poate ca ar fi plictisitor ca totul sa decurga in
acelasi fel de rutina. Sigur ca imi doresc ca totul sa fie roz in viata
mea,dar pot sa stiu eu ce ma asteapta in viitor!...nu stiu nici ce ma
asteapta ziua de maine!. Am ajuns sa cred in acel destin pe care il are
fiecare dintre noi,pentru ca tot ce se intampla in lumea asta este cu un
scop...dar asta nu inseamna sa stau linistita ca am avut ghinionul ca
m-i s-a intamplat ceva si las viata sa treaca pe langa mine. Nu...nu am
facut niciodata asa...am gasit solutia cea mai potrivita si mi-am propus
de fiecare data ca voi fi cea mai buna incat voi gestiona mai
inteligent situatia. De felul meu mereu am fost o optimista,am analizat
lucrurile si intotdeauna am incercat sa vad partea buna a
lucrurilor...pentru ca am invatat ca viata este plina de capcane,dar cel
mai important lucru este sa stim cum sa le evitam.
...La exterior, cuvintele dumneavoastră curg dinaintea înțelegerii mele asemeni unui râu. Privesc cu ea dincolo de micile valuri și văd aceeași imagine a gândurilor despre sensul vieții. Îmi trece prin minte că e același sens pentru toți, că este aceeași înțelegere, și imaginea dispare lăsând să se vadă doar reflexia cerului. Ridic ochii și-l regăsesc senin, uniform, întinzându-se până dincolo de cât poate cuprinde privirea, la interior. Inspir albastrul acela deschis și aerul proaspăt îi face loc în minte aceleiași clarități. Apoi respirația urmează cursul ei obișnuit, eu, între interior și exterior. Intru în râu și mă las în voia lui, până când devin asemeni micilor valuri. Mereu întretâind suprafața apei și a mea, mereu ambiționându-se înainte, mereu căutându-și forma perfectă. Dincolo de noi, același cer, deja perfect...
Pentru mine este un defect al vieții că există provocări-capcane, un fapt doar, cu care nu avem ceva mai bun de făcut decât să ne împăcăm până intră în obișnuitul ignorat de la sine. Desigur, trebuie să învățăm să le evităm, pentru că altfel ne orbesc față de adevărul despre noi; de care găsirea laturii bune a lucrurilor are rolul să ne amintească. Dar cât timp pierdut până când ne dăm seama de lipsa de valoare a ”lucrurilor”, a ceea ce ni ”se întâmplă”! Cât timp în care am fi putut să trăim conform sensului vieții, crescând în capacitatea de a exprima iubirea... Mie nu-mi plac provocările vieții. Îmi plac doar acele jocuri pe care oamenii le învață ca să se poată bucura într-un mod nou. Știți, plăcerea pe care v-o oferă înfruntarea imprevizibilului obstacolelor mă duce cu gândul la versiunea relației dintre Brahman și Maya conform căreia Dumnezeu a creat lumea pentru că se plictisea. Poate greșesc când spun asta... Poate că mă supără faptul că în a fi puternici suntem singuri. Poate de aceea prefer să mă gândesc la dumneavoastră în contextul înțelegerii conform căreia Dumnezeu a creat lumea ca să Se iubească prin ea.
...Ideal ar fi să nu conteze deloc ceea ce ni se întâmplă din alte cauze decât propria noastră voință. Ideal ar fi să ne putem canaliza întreaga energie în sensul urmării singurului destin care are sens: acela de a deveni din ce în ce mai potriviți pentru a iubi. Dacă n-ar fi ezitările la care natura sufletului îl predispune, astfel încât să trebuiască să devenim suficient de puternici încât să-l salvăm de fiecare dată... Nu prea ne dă de ales, nu-i așa? Doar că provocările vieții sunt, din experiența mea, goale de orice ar putea fi iubit, astfel că ceea ce ni se întâmplă adesea nu poate fi transformat în nimic de valoare. Plumbul pe care Piatra Filozofală îl poate transforma în aur, ridicându-i vibrația, nu este plumbul de la exterior, ci aurul ascuns din noi. Doar de El ne putem bucura, regăsindu-L, pentru că doar El se poate bucura de El Însuși prin noi. De ce să nu ne bucurăm însă continuu? Îmi trece prin gând că e nevoie să devenim toți puternici pentru aceasta, toți oamenii... Până atunci, adică toată viața și atâtea vieți ale atâtor altor oameni, ce putem face, decât să Îl servim pe Dumnezeu cât de bine putem, devenind pentru El puternici, soldați experți în lupta de la interior, astfel încât la exterior să putem iubi după cum este potrivit dincolo de fiecare obstacol. Gabriela, am început opunându-mă abordării dumneavoastră și am sfârșit îmbrățișând-o. Nu era genul acela de provocare :)
...La exterior, cuvintele dumneavoastră curg dinaintea înțelegerii mele asemeni unui râu. Privesc cu ea dincolo de micile valuri și văd aceeași imagine a gândurilor despre sensul vieții. Îmi trece prin minte că e același sens pentru toți, că este aceeași înțelegere, și imaginea dispare lăsând să se vadă doar reflexia cerului. Ridic ochii și-l regăsesc senin, uniform, întinzându-se până dincolo de cât poate cuprinde privirea, la interior. Inspir albastrul acela deschis și aerul proaspăt îi face loc în minte aceleiași clarități. Apoi respirația urmează cursul ei obișnuit, eu, între interior și exterior. Intru în râu și mă las în voia lui, până când devin asemeni micilor valuri. Mereu întretâind suprafața apei și a mea, mereu ambiționându-se înainte, mereu căutându-și forma perfectă. Dincolo de noi, același cer, deja perfect...
RăspundețiȘtergerePentru mine este un defect al vieții că există provocări-capcane, un fapt doar, cu care nu avem ceva mai bun de făcut decât să ne împăcăm până intră în obișnuitul ignorat de la sine. Desigur, trebuie să învățăm să le evităm, pentru că altfel ne orbesc față de adevărul despre noi; de care găsirea laturii bune a lucrurilor are rolul să ne amintească. Dar cât timp pierdut până când ne dăm seama de lipsa de valoare a ”lucrurilor”, a ceea ce ni ”se întâmplă”! Cât timp în care am fi putut să trăim conform sensului vieții, crescând în capacitatea de a exprima iubirea... Mie nu-mi plac provocările vieții. Îmi plac doar acele jocuri pe care oamenii le învață ca să se poată bucura într-un mod nou. Știți, plăcerea pe care v-o oferă înfruntarea imprevizibilului obstacolelor mă duce cu gândul la versiunea relației dintre Brahman și Maya conform căreia Dumnezeu a creat lumea pentru că se plictisea. Poate greșesc când spun asta... Poate că mă supără faptul că în a fi puternici suntem singuri. Poate de aceea prefer să mă gândesc la dumneavoastră în contextul înțelegerii conform căreia Dumnezeu a creat lumea ca să Se iubească prin ea.
RăspundețiȘtergere...Ideal ar fi să nu conteze deloc ceea ce ni se întâmplă din alte cauze decât propria noastră voință. Ideal ar fi să ne putem canaliza întreaga energie în sensul urmării singurului destin care are sens: acela de a deveni din ce în ce mai potriviți pentru a iubi. Dacă n-ar fi ezitările la care natura sufletului îl predispune, astfel încât să trebuiască să devenim suficient de puternici încât să-l salvăm de fiecare dată... Nu prea ne dă de ales, nu-i așa? Doar că provocările vieții sunt, din experiența mea, goale de orice ar putea fi iubit, astfel că ceea ce ni se întâmplă adesea nu poate fi transformat în nimic de valoare. Plumbul pe care Piatra Filozofală îl poate transforma în aur, ridicându-i vibrația, nu este plumbul de la exterior, ci aurul ascuns din noi. Doar de El ne putem bucura, regăsindu-L, pentru că doar El se poate bucura de El Însuși prin noi. De ce să nu ne bucurăm însă continuu? Îmi trece prin gând că e nevoie să devenim toți puternici pentru aceasta, toți oamenii... Până atunci, adică toată viața și atâtea vieți ale atâtor altor oameni, ce putem face, decât să Îl servim pe Dumnezeu cât de bine putem, devenind pentru El puternici, soldați experți în lupta de la interior, astfel încât la exterior să putem iubi după cum este potrivit dincolo de fiecare obstacol. Gabriela, am început opunându-mă abordării dumneavoastră și am sfârșit îmbrățișând-o. Nu era genul acela de provocare :)
RăspundețiȘtergere