„
Eu am mers întotdeauna pe coridoarele vieții în vârful picioarelor,
fără să deranjez pe nimeni, acordând încredere în dreapta și în stânga
crezând în buna credința și în liberul arbitru.Cel puțin așa am fost
învățată, dar mă trezesc într-o lume pe care nu o înțeleg cu chei care
nu descuie nici-un lacăt, și în care continui să fac greșeli. “ - Federica Bosco-
Știți visele acelea în care ni se pare doar că ne-am trezit? Când ne vedem în pat, deschizând ochii și după puțin timp un perete dispare și ajungem în cu totul alt loc decât ce credeam că e dincolo de casa noastră? În puterea visului ne lăsăm duși prin tot felul de locuri, care mai de care mai de neînțeles. Și într-adevăr, cele mai palpitante momente sunt cele în care cheile pe care le strângem la piept sunt pe cale să deschidă un lacăt sau să eșueze! Și momentele cu adevărat misterioase sunt cele în care ni se pare că trecem prin același loc precum în alt vis, despre care încercăm să ne convingem că are o semnificație. Vise frumoase, din care nu am mai vrea să ne trezim! Vise urâte, din care ne trezim ca să scăpăm... Vise fermecătoare. Vise de care ne pasă prea mult. Nimic din vise nu este al nostru. Nici măcar noi înșine.
Al nostru este Ceea ce visele nu pot cuprinde, Ceea ce este permanent, mereu treaz, în luciditatea Căruia ne putem ști în afara visului, fie și doar ca privitori ai hoinărelilor noastre, ai greșelilor care ne fac să tresărim din când în când. Gabriela, a fost alegerea mea să visez frumos aici, sub privirile dumneavoastră. Dar vă sunt mai aproape chiar decât un lacăt care s-a deschis singur ca să nu trebuiască dumneavoastră să încercați câteva chei până să o găsiți pe cea potrivită; dacă ați avea-o. Mai aproape decât un alt lăstar abia mijit la suprafața pământului cu a cărui adăpostire a încrederii s-a obișnuit pe când era grăunță, crescând în vârful picioarelor. Suntem lumina aceluiași Soare, raze prinse în trunchiuri de copaci care trebuie să crească înainte să-și dea seama că rădăcina lor este în Cer; că, de fapt, priveau totul de-a-ndoaselea.
A Soarelui este încrederea, a Mea, nu a mea. Iar Eu nu pot avea încredere decât în Mine; în ceilalți, ca și în mine, încrederea este rătăcită. E nevoie să ne amintim cumva asta pentru ca liberul arbitru să se poată exprima pe măsura numelui său; deoarece nu avem decât o alegere de făcut mai întâi, în fiecare clipă a vieții. Iar căldura iubirii adevărate este perechea acestei lumini. Fără ea, oricât de elaborat ni s-ar părea amestecul culorilor calde în țesătura visului, el nu ne poate proteja de frig. Și Gabriela, poate fi un frig atât de îndelungat. Visarea nu se va termina niciodată...
Știți visele acelea în care ni se pare doar că ne-am trezit? Când ne vedem în pat, deschizând ochii și după puțin timp un perete dispare și ajungem în cu totul alt loc decât ce credeam că e dincolo de casa noastră? În puterea visului ne lăsăm duși prin tot felul de locuri, care mai de care mai de neînțeles. Și într-adevăr, cele mai palpitante momente sunt cele în care cheile pe care le strângem la piept sunt pe cale să deschidă un lacăt sau să eșueze! Și momentele cu adevărat misterioase sunt cele în care ni se pare că trecem prin același loc precum în alt vis, despre care încercăm să ne convingem că are o semnificație. Vise frumoase, din care nu am mai vrea să ne trezim! Vise urâte, din care ne trezim ca să scăpăm... Vise fermecătoare. Vise de care ne pasă prea mult. Nimic din vise nu este al nostru. Nici măcar noi înșine.
RăspundețiȘtergereAl nostru este Ceea ce visele nu pot cuprinde, Ceea ce este permanent, mereu treaz, în luciditatea Căruia ne putem ști în afara visului, fie și doar ca privitori ai hoinărelilor noastre, ai greșelilor care ne fac să tresărim din când în când. Gabriela, a fost alegerea mea să visez frumos aici, sub privirile dumneavoastră. Dar vă sunt mai aproape chiar decât un lacăt care s-a deschis singur ca să nu trebuiască dumneavoastră să încercați câteva chei până să o găsiți pe cea potrivită; dacă ați avea-o. Mai aproape decât un alt lăstar abia mijit la suprafața pământului cu a cărui adăpostire a încrederii s-a obișnuit pe când era grăunță, crescând în vârful picioarelor. Suntem lumina aceluiași Soare, raze prinse în trunchiuri de copaci care trebuie să crească înainte să-și dea seama că rădăcina lor este în Cer; că, de fapt, priveau totul de-a-ndoaselea.
RăspundețiȘtergereA Soarelui este încrederea, a Mea, nu a mea. Iar Eu nu pot avea încredere decât în Mine; în ceilalți, ca și în mine, încrederea este rătăcită. E nevoie să ne amintim cumva asta pentru ca liberul arbitru să se poată exprima pe măsura numelui său; deoarece nu avem decât o alegere de făcut mai întâi, în fiecare clipă a vieții. Iar căldura iubirii adevărate este perechea acestei lumini. Fără ea, oricât de elaborat ni s-ar părea amestecul culorilor calde în țesătura visului, el nu ne poate proteja de frig. Și Gabriela, poate fi un frig atât de îndelungat. Visarea nu se va termina niciodată...
RăspundețiȘtergere