De multe ori suntem acuzati ca purtam o masca...si chiar asa este.
Imposibil sa nu existe cineva care la un moment dat nu a avut nevoie de
asa ceva. Suntem nevoiti sa avem mai multe fete,pentru
ca suntem mandri,ascunsi,pentru ca nu vrem sa se stie ce este in
sufletul nostru ...suntem prefacuti. Recunosc si eu am apelat la o
astfel de masca si ma doare sa spun asta prefacandu-ma ca nu vad...ca nu aud....ca nu ma doare...dar in realitate doare,si doare al naibii de tare!. Daca
stau sa ma gandesc, viata nu este decat o colectie de amintiri si atunci
e usor sa-ti faci o relatie speciala cu trecutul si sa continui sa
traiesti in el tot ce n-ai fi vrut sa aiba sfarsit, oare putem fi
condamnati cand cu ochii mintii traim o dragoste pe care am vrut-o
vesnica dar s-a sfarsit sfasiind totul in jur, sau o dorinta nemplinita
ramasa deschisa in negura anilor?.Si atunci lasi masca afara si intri in lumea ta,in viata ta secreta... acolo unde nimic nu pare complicat,unde se ascund
adevaruri dureroase si dulci ca seva florilor de vara.Oare exista o masca si pentru suflet? Cred ca niciodata ...si spun asta pentru ca el este mereu acelasi...iar oglinda lui sunt ochii, indiferent cate masti am avea pe fata,ei te tradeaza.
Gabriela... Ce plăcere neașteptată pentru un călător cu sufletul, să ajungă, în mijlocul cuvintelor dumneavoastră, într-un loc unde știa natura sentimentelor crescând în voie, unde se oprea să se odihnească în aranjarea tulpinilor de idei în mănunchiuri și arce și cuiburi, ce plăcere neașteptată să își dea seama că natura deja i-a făcut loc în formele unei structuri elegante... Ce se construiește aici, de unde se aude înfiripându-se un imn despre suflet? Într-o latură se înalță deja picturile despre dorință rămasă deschisă și sevă dulce, din spatele cărora răzbat înăuntru raze de lumină și umbre asemeni... asemeni unor vitralii. Privesc în sus, de-a lungul cadrelor de boltă rămase fără îmbinare acolo, înspre est, unde nu au mai putut descrie o mască a sufletului, și îmi amintesc...
Sufletul lumii își amintește, despre un cavaler în drum către Țara Sfântă, așezat într-un genunchi la picioarele statuii unui înger. De piatră în neclintirea iubirii sale, îngerul privește în jos cu blândețe: prieten drag... Și cavalerul lasă acea privire să treacă dincolo de armura eu-lui său, ca o mască, către inima unde trebuie să își știe umanitatea salvată de orice va avea de înfruntat cu armele. Căci armura nu îl va putea proteja de arșița pustiului dintre oameni. Nici în nopțile reci, când așteaptă zorile așezat între dune de lucruri mărunte și trecătoare, ca firele de nisip, zâmbetul pictat pe scut nu e menit să îi țină de cald. E pentru ceilalți, pentru tovarășii săi de arme și pentru inamici, pentru când nu își vor putea aminti de îngerii lor.
Cavalerul privește în ochii îngerului în tăcere. Știe că nu i-ar da alt răspuns decât prezentul dacă-l întreabă. Că e aici, la marginea lumii, pe drum spre un tărâm necunoscut al devenirii într-un fel nou între oameni. Iar acolo poate că își va câștiga dreptul să fie fericit, între ei... Dar acum trebuie să-și lase visul aici, la picioarele îngerului, să se ridice și să plece în depărtare. Sufletul său a mai primit răgazul unei măști de cuvinte, în spațiul dintre coloanele uriașe, ca două eforturi de depășire a condiției umane, ale unei catedrale.
Gabriela... Ce plăcere neașteptată pentru un călător cu sufletul, să ajungă, în mijlocul cuvintelor dumneavoastră, într-un loc unde știa natura sentimentelor crescând în voie, unde se oprea să se odihnească în aranjarea tulpinilor de idei în mănunchiuri și arce și cuiburi, ce plăcere neașteptată să își dea seama că natura deja i-a făcut loc în formele unei structuri elegante... Ce se construiește aici, de unde se aude înfiripându-se un imn despre suflet? Într-o latură se înalță deja picturile despre dorință rămasă deschisă și sevă dulce, din spatele cărora răzbat înăuntru raze de lumină și umbre asemeni... asemeni unor vitralii. Privesc în sus, de-a lungul cadrelor de boltă rămase fără îmbinare acolo, înspre est, unde nu au mai putut descrie o mască a sufletului, și îmi amintesc...
RăspundețiȘtergereSufletul lumii își amintește, despre un cavaler în drum către Țara Sfântă, așezat într-un genunchi la picioarele statuii unui înger. De piatră în neclintirea iubirii sale, îngerul privește în jos cu blândețe: prieten drag... Și cavalerul lasă acea privire să treacă dincolo de armura eu-lui său, ca o mască, către inima unde trebuie să își știe umanitatea salvată de orice va avea de înfruntat cu armele. Căci armura nu îl va putea proteja de arșița pustiului dintre oameni. Nici în nopțile reci, când așteaptă zorile așezat între dune de lucruri mărunte și trecătoare, ca firele de nisip, zâmbetul pictat pe scut nu e menit să îi țină de cald. E pentru ceilalți, pentru tovarășii săi de arme și pentru inamici, pentru când nu își vor putea aminti de îngerii lor.
RăspundețiȘtergereCavalerul privește în ochii îngerului în tăcere. Știe că nu i-ar da alt răspuns decât prezentul dacă-l întreabă. Că e aici, la marginea lumii, pe drum spre un tărâm necunoscut al devenirii într-un fel nou între oameni. Iar acolo poate că își va câștiga dreptul să fie fericit, între ei... Dar acum trebuie să-și lase visul aici, la picioarele îngerului, să se ridice și să plece în depărtare. Sufletul său a mai primit răgazul unei măști de cuvinte, în spațiul dintre coloanele uriașe, ca două eforturi de depășire a condiției umane, ale unei catedrale.
RăspundețiȘtergere