Ne plangem mereu ca nu avem timp...trebuie in primul rand sa avem timp
sa vedem cat de egoisti si rai suntem. Avem timp sa ne vaicarim ca
traim intr-o lume atat de egoista de care nu suntem prea mandri ,fara
sa ne gandim ca si noi facem parte din acea particica a acestei lumi.
Viata asta a noastra care o traim in diverse momente parca este ca o
piesa de teatru de prost gust. Prea suntem falsi si ipocriti!. De ce nu
avem responsabilitatea sa traim simplu,frumos si sincer!. Poate este
prea greu...as fi vrut sa ma nasc intr-o lume mai buna in care sa am
incredere in mine si in tine.
...Tot așa cred că simte și îngerul meu, față de cât de mult mă străduiesc să mă ridic la așteptările lui Dumnezeu. Nu îndrăznesc să îmi închipui cum este pentru el când rătăcesc. Câtă răbdare trebuie că are... Știți, Gabriela, mi-ar plăcea să vă spun că v-ați născut și în lumea în care puteți avea încredere în mine, însă mi-aș dori mai mult să vă știu într-o lume mai bună, la care să pot doar aspira, de unde să mă inspirați: să-i pot vorbi îngerului prin dumneavoastră, chiar, câteodată.
Este într-adevăr foarte greu să ne asumăm responsabilitatea de a fi mai buni când ne știm slabi în lume. De teamă se ascund oamenii în spatele măștilor, din nevoia de a obține putere cumva, fie și prin atenția pe care o acordă ceilalți acelor măști. Puterea de care avem nevoie însă nu este din lume. Și nu este putere asupra celorlalți, ci doar asupra noastră. Dar și ca să înțelegem asta ne trebuie putere, și încă multă. De unde să începem? Se spune că-i suficient să ne îndreptăm sufletul către Dumnezeu cu sinceritate, pentru ca El să răspundă. Să ne confesăm Lui, recunoscând greșitul care s-a stabilit în noi - dar pentru ca greșitul să nu se întoarcă, de altfel și ca să ne putem îndrepta cu sinceritate către El, este nevoie să putem renunța la noi înșine și la tot ce credem că ne aparține, inclusiv dorințele; și, în acest fel, la egoism. Adesea, se pare, este nevoie ca Cerul să le dea oamenilor o mână de ajutor ca să renunțe, luându-le lucruri. Și chiar și așa, dedicându-ne viața iubirii, abandonându-ne voinței lui Dumnezeu, durează, durează atât de mult până puterea se stabilește în noi. E nevoie, se pare, de multe provocări, poticniri și capcane pe care învățăm să le ocolim pentru a deveni suficient de investiți cu conștiența puterii Lui.
Este prea greu, într-adevăr: E ca și cum fructul cunoașterii binelui și a răului conținea Universul întreg, cu jumătatea rea în jos de unde noi avem de încercat să ne urcăm, eliberându-ne treaptă cu treaptă de numai un pic din greutatea acelei jumătăți. Pentru mulți dintre noi strădania aceasta nu poate face decât diferența dintre purgatoriu și iad, pentru multă vreme. Cine să se supună de bunăvoie? Trebuie să existe în om o suferință mai mare decât povara răului, astfel încât să se încumete să o înfrunte - aceea a lipsei binelui: Trebuie să existe o nevoie mai mare decât nevoile vieții de la exterior care să îl călăuzească pe om. Știți, perspectivele vieții în uitare de Dumnezeu și în conștiență despre El îmi pare uneori c-ar putea fi complet opuse. Așa s-ar explica și de ce oamenii nu pot aprecia calitatea din lucruri mărunte - le văd altfel decât sunt ele în realitate, adică mari, iar ei mici. Față de Dumnezeu nu putem fi decât mici, iar ca să ne găsim curajul de a fi mici, trebuie să îndrăznim să uităm de noi cei din lume.
Poate că lumea va fi mereu o junglă. Putem fi în competiție și iubi în același timp? Probabil că nu. Iubirea presupune renunțare la perspectiva lui eu și al meu. Atât cel care caută să câștige cât și cel care caută să iubească trebuie să lupte: primul pentru câștigul exterior: material și ca statut social, iar cel de-al doilea pentru a deveni mai capabil să iubească prin puterea interioară dobândită din înfruntarea obstacolelor. Amândoi trebuie să amâne bucuria iubirii, sau, mai precis, să și-o rezerve în alt plan, necompetitiv. Aceste planuri sunt diferite: lupta nu are nimic sportiv în ea, cei care s-au confruntat nu se pot întâlni să își dea mâinile. Cred că nu putem să ne iubim inamicii. Putem doar să iubim un concept, despre ei ca oameni, în imaginație, adică să ne comutăm percepția despre ei ca oameni la o idee inofensivă care nu are nici o importanță în luarea deciziei despre cum să acționăm față de ei în realitate. Asta ca să nu ne distragă de la iubire. Apoi, ceea ce este câștigat și pierdut va separa mereu pe cei doi aflați în competiție: Iubirea, care presupune apropierea de oameni într-un context social bazat pe existența unor resurse materiale, nu ar putea să se exprime dacă respectivele resurse au făcut obiectul competiției.
Și încă un aspect: Dacă luptăm fără să ne dorim câștigul și învingem, lipsa dorinței de a-l poseda, în absența interesului de a ne bucura de el, conduce la pierderea lui; și adesea, când câștigul implică participarea unor oameni, simpla lipsă a dorinței, fiind interpretată ca slăbiciune, conduce la pierderea lui. De exemplu, o femeie pentru atenția căreia s-au înfruntat doi bărbați poate vedea în lipsa dorinței învingătorului o scădere a propriei ei valori sociale, indiferent de bucuria pe care el o exprimă față de ea. A trăi simplu, frumos și sincer poate că este, într-adevăr, ceva al altei lumi, unde cooperarea, împărtășirea, înlocuiește competiția și, pentru aceasta, unde oamenii au conștiența unui alt sistem al valorilor care le permite tuturor să se știe mai mult egali decât inegali și să se respecte unul pe celălalt în acest fel; indiferent de ceea ce au, sau, mai bine, neajungând să aibă unul prea mai mult decât celălalt. Față de această lume, în care trăim, unde iubirea nu se poate exprima decât acolo unde nu există competiție, unde unii oameni sunt mai determinați să obțină lucruri iar alții sunt mai determinați să iubească, ce putem face decât să ne împăcăm cu ceea ce este? Probabil că este voia lui Dumnezeu. Numai El poate ști viitorul strădaniilor noastre.
...Tot așa cred că simte și îngerul meu, față de cât de mult mă străduiesc să mă ridic la așteptările lui Dumnezeu. Nu îndrăznesc să îmi închipui cum este pentru el când rătăcesc. Câtă răbdare trebuie că are... Știți, Gabriela, mi-ar plăcea să vă spun că v-ați născut și în lumea în care puteți avea încredere în mine, însă mi-aș dori mai mult să vă știu într-o lume mai bună, la care să pot doar aspira, de unde să mă inspirați: să-i pot vorbi îngerului prin dumneavoastră, chiar, câteodată.
RăspundețiȘtergereEste într-adevăr foarte greu să ne asumăm responsabilitatea de a fi mai buni când ne știm slabi în lume. De teamă se ascund oamenii în spatele măștilor, din nevoia de a obține putere cumva, fie și prin atenția pe care o acordă ceilalți acelor măști. Puterea de care avem nevoie însă nu este din lume. Și nu este putere asupra celorlalți, ci doar asupra noastră. Dar și ca să înțelegem asta ne trebuie putere, și încă multă. De unde să începem? Se spune că-i suficient să ne îndreptăm sufletul către Dumnezeu cu sinceritate, pentru ca El să răspundă. Să ne confesăm Lui, recunoscând greșitul care s-a stabilit în noi - dar pentru ca greșitul să nu se întoarcă, de altfel și ca să ne putem îndrepta cu sinceritate către El, este nevoie să putem renunța la noi înșine și la tot ce credem că ne aparține, inclusiv dorințele; și, în acest fel, la egoism. Adesea, se pare, este nevoie ca Cerul să le dea oamenilor o mână de ajutor ca să renunțe, luându-le lucruri. Și chiar și așa, dedicându-ne viața iubirii, abandonându-ne voinței lui Dumnezeu, durează, durează atât de mult până puterea se stabilește în noi. E nevoie, se pare, de multe provocări, poticniri și capcane pe care învățăm să le ocolim pentru a deveni suficient de investiți cu conștiența puterii Lui.
RăspundețiȘtergereEste prea greu, într-adevăr: E ca și cum fructul cunoașterii binelui și a răului conținea Universul întreg, cu jumătatea rea în jos de unde noi avem de încercat să ne urcăm, eliberându-ne treaptă cu treaptă de numai un pic din greutatea acelei jumătăți. Pentru mulți dintre noi strădania aceasta nu poate face decât diferența dintre purgatoriu și iad, pentru multă vreme. Cine să se supună de bunăvoie? Trebuie să existe în om o suferință mai mare decât povara răului, astfel încât să se încumete să o înfrunte - aceea a lipsei binelui: Trebuie să existe o nevoie mai mare decât nevoile vieții de la exterior care să îl călăuzească pe om. Știți, perspectivele vieții în uitare de Dumnezeu și în conștiență despre El îmi pare uneori c-ar putea fi complet opuse. Așa s-ar explica și de ce oamenii nu pot aprecia calitatea din lucruri mărunte - le văd altfel decât sunt ele în realitate, adică mari, iar ei mici. Față de Dumnezeu nu putem fi decât mici, iar ca să ne găsim curajul de a fi mici, trebuie să îndrăznim să uităm de noi cei din lume.
RăspundețiȘtergerePoate că lumea va fi mereu o junglă. Putem fi în competiție și iubi în același timp? Probabil că nu. Iubirea presupune renunțare la perspectiva lui eu și al meu. Atât cel care caută să câștige cât și cel care caută să iubească trebuie să lupte: primul pentru câștigul exterior: material și ca statut social, iar cel de-al doilea pentru a deveni mai capabil să iubească prin puterea interioară dobândită din înfruntarea obstacolelor. Amândoi trebuie să amâne bucuria iubirii, sau, mai precis, să și-o rezerve în alt plan, necompetitiv. Aceste planuri sunt diferite: lupta nu are nimic sportiv în ea, cei care s-au confruntat nu se pot întâlni să își dea mâinile. Cred că nu putem să ne iubim inamicii. Putem doar să iubim un concept, despre ei ca oameni, în imaginație, adică să ne comutăm percepția despre ei ca oameni la o idee inofensivă care nu are nici o importanță în luarea deciziei despre cum să acționăm față de ei în realitate. Asta ca să nu ne distragă de la iubire. Apoi, ceea ce este câștigat și pierdut va separa mereu pe cei doi aflați în competiție: Iubirea, care presupune apropierea de oameni într-un context social bazat pe existența unor resurse materiale, nu ar putea să se exprime dacă respectivele resurse au făcut obiectul competiției.
RăspundețiȘtergereȘi încă un aspect: Dacă luptăm fără să ne dorim câștigul și învingem, lipsa dorinței de a-l poseda, în absența interesului de a ne bucura de el, conduce la pierderea lui; și adesea, când câștigul implică participarea unor oameni, simpla lipsă a dorinței, fiind interpretată ca slăbiciune, conduce la pierderea lui. De exemplu, o femeie pentru atenția căreia s-au înfruntat doi bărbați poate vedea în lipsa dorinței învingătorului o scădere a propriei ei valori sociale, indiferent de bucuria pe care el o exprimă față de ea. A trăi simplu, frumos și sincer poate că este, într-adevăr, ceva al altei lumi, unde cooperarea, împărtășirea, înlocuiește competiția și, pentru aceasta, unde oamenii au conștiența unui alt sistem al valorilor care le permite tuturor să se știe mai mult egali decât inegali și să se respecte unul pe celălalt în acest fel; indiferent de ceea ce au, sau, mai bine, neajungând să aibă unul prea mai mult decât celălalt. Față de această lume, în care trăim, unde iubirea nu se poate exprima decât acolo unde nu există competiție, unde unii oameni sunt mai determinați să obțină lucruri iar alții sunt mai determinați să iubească, ce putem face decât să ne împăcăm cu ceea ce este? Probabil că este voia lui Dumnezeu. Numai El poate ști viitorul strădaniilor noastre.
RăspundețiȘtergere